2.544 de metri si ceva in plus

Nu vreau sa scriu mult. Nu prea am ce sa va zic. Sambata trecuta m-am trezit la 3 dimineata, iar dupa mai bine de 12 ore, eram cel mai inalt om din Romania.

Tot cu Oxigen am plecat spre Varful Moldoveanu (2.544 m). Cred ca am dormit putin in autocar si pe la 10 eram in fata Stanii lui Burnei, la vreo doua ore cu masina de satul Nucsoara. De acolo incepea traseul.

Stiam ca dupa amiaza va ploua, dar mai stiam ca speram ca nu va fi asa. Toti mergem la munte cu un scop. Unii o fac din pasiune, asa ca pentru ei varful nu conteaza, unii o fac sa se testeze fizic, unii din curiozitate, altii din nevoie. Din nevoia de a-ti dovedi ca poti cand ai senzatia ca nu se mai poate. Nu ma spovedesc aici, doar zic de ce am plecat eu in ziua aia la munte. In adidasi, fara bete, cu doua sendvisuri cu branza si niste banane. Si apa.

Eram multi, dar nu tineam sa vorbesc mult. Era un verde atat de crud care invelea stanca incat iti crea senzatia de paduri tropicale.

Din piatra tasneau cascade, flori mii cresteau. Ele stiu cum incoltesc petale din nimic.

Se urca bine. Nu simteam oboseala. Aveam creste in minti. Cine sa se mai gandeasca la picioare?

Am ajuns la primul popas, langa Lacul Triunghiular care se numeste asa pentru ca…este triunghiular. Am mancat ceva si apoi am reluat urcusul.

In drum spre Vistea Mare, al treilea cel mai inalt varf de la noi, a inceput furtuna. Acum se gasisera nenorocitii aia de la meteo sa aiba dreptate. Turna cu galeata iar noi eram in cea mai delicata portiune de urcus. Dintr-un cer senin, muntele isi facuse haina de nori. Fular peste ochii nostri. Unde naiba sa mai mergi cu 50 de oameni, unii incaltati in adidasi, ca mine? Organizatorii au spus ca ne intoarcem, ca vom merge pe varf alta data. Nimeni nu ar fi procedat diferit in ciuda comentariilor curajoase ale oamenilor in adidasi, inclusiv ale mele. Ne-am intors. Imi venea sa mor. Nu asta era momentul bun pentru un esec. Inca unul. Am revenit la Lacul Triunghiular si cand m-am uitat in spate, cerul era cristal.

Am vorbit cu Cata, un prieten care se cunoastea cu organizatorii. Si el avea in minte scopul lui. De doua ori pe Moldoveanu intr-o saptamana. Eu il aveam pe al meu. Ne-am dus si am vorbit si pe propria noastra raspundere am plecat din nou spre varf. Nici nu cred ca mai ascultam ce-mi ziceau oamenii de la Oxigen.

Am reluat cea mai grea parte a urcusului, nu ne-am oprit decat pe Vistea Mare sa facem niste poze, dar ma uitam cum muntele incepea din nou sa croseteze nori si simteam cum un pui de teama mi se catara in spate. Imi umplea rucsacul golit de merinde.

Daca nici acum nu ajung? Doar la asta ma gandeam si puiul ala de teama care tot crestea. Afurisitul! Am plecat mai departe. Am mai facut jumatate de ora cred, prin portiuni cu lanturi si colti de stanca. Nu am frica de inaltime, dar naiba sa-l ia de munte ca tare mai crescuse! Si eu ca tampita in adidasi.

Si am ajuns. Cu toata tampenia mea si cu teama mea, am ajuns la stalpul invelit cu steaguri si cu nori. M-am imbracat si eu intr-un steag si am zambit de parca as fi…

Mai erau niste oameni care se cinsteau cu conserve de fasole si beri, dar eu nu mi-as fi gasit astamparul. Vedeam norii cum se adunau din nou. Nu am mai stat mult. Am lasat steagurile si aproape am alergat inapoi. Pe drum m-am intalnit cu Alexandra, o tipa tare misto cu care am mai fost in drumetii. Spre varf mergea si ea, cu nori cu tot, dar cu bocanci in picioare. Care erau sansele sa ne vedem acolo?

Am mers mai departe, ea spre varf, eu spre lume. Cand am ajuns la Lacul Triunghiular a inceput o ploaie oribila. Turna cu galeata si turna si turna. Am avut noroc pentru ca imi cumparasem o pelerina mare, dar la picioare aveam piscine. Nu-mi pasa. Puteam sa racesc, puteam sa cad, sa raman acolo, dar am alergat mai departe spre stana. Pe ultimii metri am inceput sa alunec. Intr-un final am ajuns.

Cativa oameni din Oxigen au stat sa ne astepte. Cu toata propria noastra raspundere, eram tot pe raspunderea lor. Eu m-as fi lasat in padure. Ei stiu mai bine. Ne asteptau cu o masina calduta. Imi era aproape rusine.

Nu procedasem corect fata de nimeni, dar eu aveam nevoie sa pun intre mine si ce lasasem jos 2.544 de metri. Nici tu nu te-ai lasat usor, Moldovene, dar nici eu nu renunt cu una, cu doua. Si a ajuns si Alexandra cu bine, cu toata ploaia aia. Ce misto! Ca ea.

Nu prea am ce sa va mai zic. Nu vreau sa scriu mult.

Asta a fost terapia mea. A functionat. Data viitoare voi avea bocanci si voi asculta.

P.S.

*Multumesc, Cata, pentru poze.

*Nu mergeti niciodata cu adidasi pe munte. Daca o faceti, puteti sa va carati si cu un gratar. E cam aceeasi chestie.

*Multumesc, Oxigen, pentru ca nu m-ati lasat in padure cu toata propria mea raspundere.