Astana. Tacerea din inima stepei

Meseria peste care am dat, din intimplare, pe plaja din Vama Veche, in toamna lui 2004, este garnisita cu tot felul de recompense adiacente. Una din ele este posibilitatea de a merge in locuri in care, din banii tai, nu prea ai putea. Sau, la multe din locurile pe care le-am vazut datorita meseriei mele intimplatoare probabil ca nici nu mi-ar trece prin cap sa ma gindesc in momentul in care mi-ar veni ideea sa-mi imaginez urmatoarea vacanta. Unul din ele este Kazahstanul. Mai precis, capitala acestei tari, Astana.

Am fost acolo in toamna lui 2008, cred. Memoria imi e putin confuza, avind in vedere ca, desi nu traiesc intens mai nimic, nici nu caut sa ma agat de momente. Evident, sint si exceptii, dar le tin pentru mine.

Asadar, prin 2008 am primit o invitatie sa merg in Kazahstan pentru sase zile. Am acceptat pe loc, plin de curiozitatea de vedea tara aia pe care pina atunci nu eram prea sigur unde s-o dibuiesc pe harta. Am plecat spre Istanbul, unde urma sa facem o escala de vreo sase ore. Am preferat sa stau in aeroport. Cele sase ore de asteptare au trecut foarte repede. A fost putin mai dificil de inteles de ce s-a terminat asa repede berea la dozatorul din incinta, dar am trecut peste asta stiind ca viitorul nu poate insemna doar frustrari si nefericire. In avionul in care am navalit apoi, oarecum inconstient, am stat intr-un fotoliu comod. In felul asta, cele 4 sau 5 ore de zbor nocturn spre Astana au trecut ca o criza de epilespie cu final fericit.

Primul contact cu Kazahstanul a fost neobisnuit si nu din cauza ca am ajuns noaptea. In aeroport a trebuit sa ma cert cu doua olandeze care-mi tot spuneau ca sint comunist. Citeva referiri la unele obiceiuri de-ale lor au fost suficiente sa creeze intre mine si ele o antipatie care va dainui pe viata. In timpul in care noi faceam schimburi venin verbal, gardienii kazahi stateau si se uitau. Mi s-a parut o atitudine cumva romaneasca, dar cred ca pentru mine a fost mai bine asa.

Am stat la un hotel extravagant in comparatie cu toata lumea aceea cu care abia facusem cunostinta. Era si insuportabil de scump. Intr-o seara am coborit la barul hotelului sa beau o bere. Ma asteptam sa platesc 5-6, hai 10 $. Nu era ok, dar eram dispus sa fac sacrificiul. Am comandat, am baut si am cerut nota. „20 $”. „Poftim?” „Atita costa”. Am platit cu simptomele unui preinfarct si m-am razbunat rasturnindu-mi in buzunar o galeata din alunele pe care le-am gasit pe tejghea. Vreo trei zile am mincat alune si-am blestemat. A doua zi am iesit pe strazi. Era vreo 9 dimineata, cred, si nu zaream un om. Cumva neobisnuit pentru o capitala de tara, nu? Totul lucios, curat si abiotic. Liniste. Aproape puteam sa aud orice, dar nu era nimic de auzit. Doar oftatul falsului sibarit care eram. Ma gindeam ca sint intr-un fel de Resident Evil. Te trezesti dupa un somn nenatural de greu si lung si nimeresti peste un mediu nenatural de tacut, pustiu si golit de viata. Daca vreodata se fa face un film dupa naucitorul Half Life 2, in Astanta ar trebui sa se intimple.

Astana este un oras artificial si populat in mare parte de functionari dezradacinati. Guverul i-a mutat acolo din fosta capitala, Almatî. Multi dintre ei au familiile la sute sau mii de kilometri distanta. Orasul asta a inceput sa existe doar pentru ca presedintele kazah a vrut asta. Ma rog, in tara aia presedintele este „primul motor”, „arhitectul”. Nimic nu exista sau nimic nu inceteaza sa existe independent de vointa lui. Acum multi ani el a vrut sa mute capitala de la Alamtî în mijlocul stepei. Si a facut-o. O puzderie de cladiri uriase, din sticla, otel si beton te flancheaza pe orice strada ai merge. Toate sint fie sediile unor institutii publice, fie sediile corporatiilor care au mers in Kazahstan sa se mai imbogateasca. Bulevarde uriase aproape goale, abia zaream cite o masina.  Erau si malluri, si restaurante. Dar exista o conditie sa intri in ele si sa nu iesi plingind: sa ai multi bani. Restaurantele iti dau tot ce-ti poti dori: de la carne de cal, lapte de iapa sau de camila, pina la excelentele vinuri georgiene.

Lucrurile acolo nu-s facute pentru norod. Iar discrepanta dintre bogati si saraci iti sare-n ochi. Oamenii imbracati prost, ca la inceputul anilor ’90. La barbati mai era cum era, dar bietele fete aratau ca niste musamale de la o terasa de cartier. La fel si prostituatele care se zvircoleau in hoteluri. Folii de plastic in alte folii de plastic. 150$ legatura.

Undeva, prin oras, este un turn din asta panoramic. Te sui acolo si te deprimi, pentru ca nu prea ai ce sa vezi. De altfel, intr-o parte chiar vedeam stepa, iar stepa nu prea cred ca inspira veselie. Nu te poti sinucide pentru ca nu are un in-afara. Esti intr-un clopot din sticla. Acolo, sus, tinerii care s-au inselat total asupra vietii si au decis sa se casatoreasca, se duc si-si pun minutele lor cu degetele deja incarcerate in cercurile de aur ale verighetelor intr-o alta mina, aflata pe un piedestal. Placata cu aur, cred, sau, oricum galbena, de la care ei spera la tot ce-i mai bun. Nestiind ca deja ce-i mai bun s-a dus si ca de acum pot spera doar sa nu fie insuportabil de rau. Acea mina aurita cred ca era mina presedintelui lor, pe care el o ofera cadou, cald si marinimos, poporului. (Chiar este a presedintelui – n.red. :))

Intr-o seara am vrut sa mergem sa cumparam ceva de baut. Niste paji de la hotel ne-au spus ca mai bine iesim in strada sa cautam un taxi, pentru ca daca e sa-l cheme la hotel ne va costa prea mult. Am iesit in strada cautind un taxi. N-am vazut nici unul, asa ca am facut autostopul. Culmea, o masina chiar a oprit. Imaginati-va asta in Londra, Paris sau Stockolm. Sau chiar in Bucuresti. Exclus!

Kazahstanul este o fosta republica sovietica. Cindva, am inteles ca aveau si ei limba lor, care, n-o sa va vina sa credeti, e scrisa tot in alfabetul kirilic si seamana cu rusa. Printre diferente, au citeva litere in plus. Sau in minus. Nu mai stiu. Problema lor e ca nu-si mai cunosc limba. 90% dintre ei vorbesc rusa. Ceilalti 10% probabil ca stau in niste zone atit de izolate incit inca n-au aflat ca pamintul e rotund. Istoria lor incape intr-o cladire cu doua nivele. In afara de niste iurte, biciuri de pleznit caii si ceva arme ruginite, n-am reusit sa inteleg altceva.

Aproape toate masinile pe care le-am vazut acolo sint importate din China, cu care se invecineaza, sau din Japonia. Cele mai multe sint niste rable pe care ti-ar fi rusine sa le duci la casat. Restul masinilor sint tot ce a zamislit mai frumos si mai scump industria auto europeana si americana. Soferul care ne-a luat cu masina lui abia o rupea in ruseste. Nici vorba de engleza. Cumva, a reusit sa inteleaga ca vrem bere. Dupa ce ne-a plimbat un timp destul de lung prin orasul ala care, fiind noapte, era aproape la fel de intunecos ca stepa, ne-a deșertat in fata unui chiosc de asta ABC. Din nou, a reusit sa priceapa ca ne-ar face o placere de orfani in bratele unei femei de treaba daca ne-ar astepta si ne-ar duce inapoi la hotel. In chioscul ABC nu am putut intra pentru ca erau gratii la usa.  Am fost serviti printre gratii. Nu prea stiam de care parte a gratiilor era mai bine sa fim, dar ne-am mai linistit cind am vazut cu tipul cu masina chiar ne asteptase. Ajunsi in fata hotelului, am facut o cheta – noi eram patru – si i-am dat niste bani. Echivalentul a vreo 10$, daca nu ma-nsel. N-a fost bine, tipul voia dublu. Dupa nervi, injuraturi si un inceput de cearta, soferul s-a alea cu 20$ si noi cu cururile inca intacte dupa nesigura noapte astaneza.

Ceva similar am facut si-n Almatî, unde, impreuna cu o colega, am fost abandonati de cei cu care merseseram la un party unde tot alcoolul s-a terminat in mai putin de 3 ore (erau multi rusi). Era noapte si a trebuit sa mergem kilometri intregi pe jos, pe o strada care, chiar daca era in oras, parea ca vine de nicaieri si duce nicaieri. La o benzinarie, un sofer s-a oferit sa ne duca la hotel. N-a vrut sa ne accepte banii pe care ii intineam cu recunostinta. I-am dat totusi. Poate, cine stie, ne salvase de niscaiva drama.

In cele sase zile cit am stat in Kazahstan am mers in alte doua orase, unul din ele fiind la marginea Marii Caspice. Ceva mai dezolant n-am vazut decit la mine-n sat. Pe strazi, gunoierii aveau fețele invelite in niste cirpe. Nu stiu de ce. Mi-a fost jena sa intreb.

Nu-mi mai amintesc prea multe din acest 1984, dar Astana e o distopie care a implinit vreo 15 ani de existenta. Acolo, oamenii se chinuie sa planteze copaci pe linga strazi an de an, dar toti se usuca. La fel ca oamenii, nici ei nu sint facuti sa existe in stepa, dar oamenii se incapatineaza sa creada ca da.

2 thoughts on “Astana. Tacerea din inima stepei”

  1. Fa un exercitiu de imaginatie si spune-mi cum ar fi aratat capitala Romaniei la Targoviste daca presedintele coducator, dirijor, arhitect, etc. ar fi avut timpul necesar sa-si puna in aplicare proiectul?

  2. Relieful e mai generos in zona aia. Deci, ca sa-ti dau satisfactie, cred ca ar fi aratat mai bine.

    PS Cind ma refeream la arhitect vorbeam de fapt de d-zeu (Marele Arhitect etc). Si nu e legat de masonerie Era o comparatie, daca vrei. Nu lua chestiile ad literam. Fara un pic de poezie am fi la fel de tristi ca stepa aia:)
    .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *