Dupa La Paz am plecat spre prea mult asteptatul Uyuni. Mai mult decat de o mare de sare nu prea stiam la ce altceva sa ma astept. A fost mult mai mult de atat. Drumul din capitala pana in Uyuni se face fie cu avionul si autobuzul, fie doar cu un autobuz de noapte cu paturi si semi-paturi. Noi am ales a doua varianta. Mai palpitant, mai ieftin :). 12 ore in care simti ca mergi in caruta si-n barca in acelasi timp. 12 ore in care mai mult de jumatate mergi pe un teren nepavat, in care traversezi vreo trei rauri, dar nu pe pod, in care vezi cea mai mare luna si in care esti inconjurat de dune imense de nisip, cu impresia ca acolo ramai. Un drum in care zanganitul geamurilor e atat de puternic incat zici ca esti la curtemur, in care trebuie sa pui pe tine puloverul din alpaca plus geaca, plus sac de dormit sau patura din dotare plus manusi plus caciula. Un drum in care oricum nu poti sa dormi decat daca ai luat in prealabil doua pastile de diazepam (se dau la liber in farmacii). La final, spre dimineata, soferul iti ofera micul dejun, pufarine si-un iaurt, si apoi te lasa vreo 10 minute sa-ti aduni de pe jos tot ce ai avut la tine, camera foto, rucsac, punguta cu frunze de coca, sticlele cu apa, casoleta cu cina oferita tot de compania de transport, ca doar au servicii de 4 stele. Doar v-am avertizat ca asta nu-i vacanta pentru ten sensibil!!
Uyuni e un oras in mijlocul nicaieriului. Cateva case nevaruite, aliniate pe cateva strazi pavate saracacios, multe pizzerii, o piata cu tarabe cu de-ale gurii in care am dat, “in sfarsit” de Pringles si Coca Cola la 3 litri, cam jumatate din oferta comerciantilor. Uyuni e un oras plin de turisti, ca de acolo se pleaca spre desertul de sare, dar in care nimeni nu sta mai mult de o seara.
Dupa micul dejun am aflat cum va decurge traseul. Trei zile intr-un jeep cu sofer vorbitor doar de spaniola, doua englezoiace si-un australian, cu oprire la ceva “hoteluri” de sare si multe lagune. Copiii erau in gap year si venisera sa vada “lumea”, mai exact Asia si America. Timpul cu ei, o adevarata revelatie. Soferul Jorge, un baietas de 20 de ani, in trening de nylon, cu unghia degetelui mic vizibil mai mare decat celalte, aparent timid, dar care la final ne-a zis sa plusam la bacsis si care timp de trei zile ne-a “incantat” cu cele trei melodii preferate ale sale, o combinatie intre Savoy si Rafaga. Sfatul meu, daca ajungeti sa faceti traseul asta, luati-va un USB cu muzica “de-a voastra” si mai ales multa 🙂
Prima oprire a fost la Cimitirul de Trenuri. Carcase ruginite de marfare care altadata carau minereuri, o sina luuunga, careia-i pierzi firul intr-un peisaj de film cu vestul albatic si multe idei de fotografie. Inapoi in masina si turul spre Salar poata sa inceapa. La fel si prietenia cu tovarasii de bancheta. Fiind singura care bunghea ceva in spaniola, am avut marea placere de a ma lafai pe scaunul din dreapta soferului cu conditia sa fac pe ghidul-translator si pe psihologul lui Jorge care are 500 de lame, doua iubite, o mama de 36 de ani si care n-a vazut niciodata marea.
In Salar de Uyuni am pasit prima data pe un teren alb-murdar. E locul piramidelor de sare, de fapt locul unde se aduna sarea si se lasa la uscat pentru ca apoi sa fie procesata. Acolo barbatii si femeile lucreaza cot la cot, “ca doar suntem egali”, dupa cum m-a asigurat Jorge. Pentru vreo jumatate de ora am avut sentimentul ca tot ce-am vazut in fotografii e o minciuna si am injurat in sinea mea tot photoshop-ul din lume care m-a facut sa visez la o imensitate de alb. Am zis sa nu ratam insa momentul si am facut ceva sarituri, de dragul obiectivului, pe piramide si-n toate baltoacele sarate care ne-au iesit in cale, ca doar pantalonii ne erau prea curati si prea albastri fara de stropi de sare boliviana.
De la piramide am intrat direct in desert si mi-am revenit. Alb in fata, alb in spate, alb in stanga, alb in dreapta. Cat vezi cu ochii. Atat de alb ca ai nevoie de ochelari.
Din cand in cand, foarte rar insa, vezi cate un jeep cat o furnica traversand desertul. Nu sunt semne de circulatie, nu e trasata nicio linie sa te ajute in orientare, nu vezi niciun fir de iarba. Nimic. Doar un teren alb si plat pe care localnicii il stiu ca-n palma. Sarea formeaza hexagoane imense pe pamant, dar nu-i moale ca si cand ai calca pe zapada, cu toate ca imaginea cam asta ar fi. Acolo, in mijlocul alb al desertului, am luat pranzul, pregatit in portbagajul masinii de maestrul Jorge, friptura de lama cu quinoa ( de originea animalului am aflat abia la final, nu ca am fi avut altceva in meniu). Au urmat clasicele fotografii in perspectiva, ne-am “pus” in linguri, sub talpile grele ale bocancilor, pe umerii sau in mainile celor din prim-plan. Distractie de oameni mari, nu rahat, cum s-ar spune in popor.
Pe langa toata nebunia, au urmat momentele alea in care te uiti pur si simplu ca prostul si nu-ti poti explica cum de ai ajuns tu sa pui curu’ pe-un platou de 10.000 de km patrati de sare. Si-apoi iar iti vine sa sari si sa te scalambai ca un cretin, de bucurie. Si-apoi iti vine sa nu mai pleci…si-apoi trebuie sa pleci. Vreo ora am parcurs-o tot in desert, tot inconjurati de alb, tot cu idei despre nemarginiri…tot cu “me mentistes, hija mia/ me mentistes, corazon” in difuzoare. Noroc ca gandul iti pleaca uneori departe si la un moment dat am ajuns sa nu-mi dau seama decat de inceputul melodiei, ca-l vedeam pe Jorge cum ridica aratatorul in semn de “fii atenta la ce spune poetu’ ”.
La un moment dat am ajuns sa vedem muntii de la granita cu Chile. Din departare, fiind tot pe alb, poti sa juri ca muntii aia plutesc, ca nu au baza. Asta chiar a fost o chestie pe care nu mi-as fi imaginat-o in veci.
Apoi am ajuns la Inkawasi (Incahuasi/ Isla del Pescado), o insula-movila cu cactusi gigant, fix un punct pamantiu in marea de sare. Urci vreo juma’ de ora pana-ti simti bataile inimii in creier, timp in care nu-ti doresti decat un tub de oxigen in loc de rucsac, dar cand ajungi in varf uiti si de durere de cap si de insuficiente respiratorii si de tot. Un cer mai albastru si mai mare decat oricand, peste case ca-n epoca de piatra proptite-n cactusi imensi, se dizolva de o parte si de alta a desertului. La baza insulei albul e mai murdar si da impresia de valuri. In departare, cateva masini de teren si trei biciclete indraznete. Unii turisti se aventureaza fara ghid in Salar, dar multi dintre ei abia gasesc o iesire pana la miezul noptii si bag mana-n foc ca nu-i prea placut sa te prinda frigul inserarii pe doua roti. Nu de alta, dar temperaturile scad cam de la 15 la -15 grade.
Noi am innoptat intr-un “hotel de sare” la marginea desertului. Hotelul asta este de fapt o casa construita din blocuri de sare, cu podeaua acoperita in totalitate de sare, de data asta fina ca o plaja cu nisip. Cu mese tot din blocuri de sare, cu scaune asemenea, cu paturi cam din acelasi material. O casa in care proprietara, posesoare de panou solar, iti da voie, pentru o ora, sa-ti pui bateriile (doar ale camerei) la incarcat in singura priza “publica”, si in care nu gasesti un dus, dar in care apa rece de la chiuveta este mai mult decat suficienta pentru igienizarea de baza. O casa in care singura sursa de caldura este frigiderul cu bere la supra-pret (in Bolivia nici supra-pretul nu-i mare) si in care sacii de dormit cu care vii din Uyuni ajuta mult un somn confortabil. Cu riscul de a pierde si ultimul cititor, marturisesc ca pe tot parcursul celor trei zile sunt aceleasi conditii-basic accommodation i se spune :).
In schimb esti asteptat cu mult ceai fierbinte si cookies, gusti din cea mai buna supa a momentului si treci la felul doi la fel de “la inaltime”. Cand se inopteaza, proprietara taie orice sursa de energie. Ramasi in bezna, ne-am luat gecile si paturile si am iesit la o bere in curte. N-am vazut niciodata un cer mai mare si mai plin de stele care sa ocupe absolut tot in lipsa luminii, a unor copaci sau a unor cladiri. Si care e, ma, problema ca ritualul meu de seara s-a dus draq pentru cateva nopti? De cate ori ori am vazut o Cale Lactee mai clara si mai luminoasa si de cate ori mai stat infofolita in paturi groase de alpaca sa ascult povesti din lumea larga, si de cate ori am putut sa racai peretele sa mai iau putina sare pentru tochitura din farfurie?
Dimineata m-am trezit alt om. Mai odihnit. Asta-i primul semnal ca te-ai relaxat total si ca te poti bucura pe deplin de vacanta…cu sau fara durere de cap, care a revenit imediat ce ne-am avantat spre cota 4.000. La granita cu Chile ai impresia ca nu exista viata. Terenul este in continuare mult prea sarat pentru orice tip de vegetatie, iar linistea este ireala. M-am simtit ca-n episodul “Road to the Multiverse” din Family Guy, pe care-l recomand chiar daca nu vrei sa ajungi in Bolivia. Parca m-a aruncat cineva intr-un decor in care muntii sunt de catifea si luna prea rotunda pentru amiaza mare. Un decor pe care-l simti ca, daca tragi cortina si stingi luminile, s-ar putea transforma din nou intr-un backstage plin de fire si schelet metalic. Minimul efort de a gandi ca e real tot ce vezi e ravasitor. Si asta face Bolivia surpriza vietii pentru unii si asta m-a facut pe mine sa ma simt departe.
Am continuat cam in acelasi spirit pana am dat de Laguna Celeste.
Cititi si:
Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Episodul I
3 comentarii