Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Episodul III

Lacul este inconjurat de munti cafenii pudrati cu zapada. V-am mai spus ca temperaturile variaza foarte mult. Cu toate ca-i cald, cat sa-ti lasi geaca in masina si sa-ti expui pentru prima data bratele la soare, ochiurile de apa sunt invelite cu un strat subtire de gheata. In mijlocul lacului, gheata topita lasa insa reflexiile muntilor sa-si bata putin joc de imaginatia ta. Dupa vreo jumatate de ora poti foarte bine sa stai si-n maini, ca imaginea tot aia este si sus si jos. Totul este asezonat cu boscheti aurii si cateva zeci de pasari flamingo cu picioare slabe, cioc galben si coada roz. Cumva asisti, pentru cateva momente, la viata lor nesimtit de linistita. Pasaroii astia nu fac altceva decat sa caute prin apa sulfuroasa mancare, sa se uite unul la altul, sa se paducheasca unul pe altul (sau poate asa se iubesc ei) si sa-si mai intinda din cand in cand aripile dand cate o tura deasupra lagunei. Iar noi am stat si i-am privit. N-am scos niciun cuvant, nu am facut miscari bruste, n-am mai sarit, n-am mai simtit durere de cap. Un fel de “Respect pentru flamingo!” 🙂

Asta a fost primul popas in Reservatia Nationala de Fauna Andina “Eduardo Avaroa”, din sud-vestul Boliviei, probabil cel mai vizitat loc din tara, dar in care abia vezi umbra de om. Locul asta se intinde pe o suprafata de peste 700.000 ha si are zeci de lagune, de culori diferite, de la verde inchis la albastru deschis, de la alb murdar la rosu aprins. Si asta doar pentru ca natura si-a facut putin de cap cu ceva minerale si micro-organisme, dand culori ireale lacurilor din rezervatie.

A urmat Laguna Helonda, cu alta nuanta, flamingo mai roz, dar aceeasi liniste si-n aceeasi pustietate. Am legat un loc de altul traversand fie desert, fie zone muntoase, dar n-am dat de-o creanga de copac cat a tinut excursia. Aici copacii sunt de fapt din piatra, cum aveam sa vedem in desertul Sioli. Acolo iar ne-a prins cheful de joaca. Si tot acolo mi s-a confirmat teoria ca australienii stiu sa faca de toate, dupa ce colegul Alex, care deja ne incantase cu ceva miscari cu placa pe platoul de sare si ne povestise despre chitara lui, a inceput sa escaladeze ca la carte fiecare stranca sau piatra care i-a iesit in cale. Desertul lui Dali a fost o alta portiune cu formatiuni ciudate si aparent asemanatoare cu cele din tablourile mustaciosului. Coincidenta sau nu, Bolivia le are. Am innoptat langa Laguna Colorada, asta dupa ce ne-am minunat vreo jumatate de ora de combinatiile ei de rosu sangeriu al algelor cu albul boraxului si albastrul inchis al apei. Asta-i cea mai mare si mai spectaculoasa laguna din Rezervatie, dar noi tot cu gandul la Celeste am ramas. Poate pentru ca a fost prima.

Casa in care am ramas peste noapte nu se compara nici pe departe cu prima. Am intrat pe un culoar, un fel de prispa inchisa cu geamuri lipite intre ele cu chit si cu o rama de usa, dar fara usa, si mese de 6-8 persoane, acoperite cu stergare colorate si banci din lemn. Ok, nicio problema…imi dadea sentimentul de gradinita de tara, ca-i vedeam usile colorate ale camerelor aliniate de-alungul culoarului, fiecare cu cate un numar desenat de mana. Noi am avut camera no.5. Usa albastra. Inauntru, sase paturi denivelate bine, dintre care doua suprapuse, absolut toate cu cate-o cuvertura cu boboci de bujor si trandafir, dintr-un material subtire si asemanator cu catifeaua, dar nicidecum de prea buna calitate si nici foarte curate, daca e s-o spun pe-a dreapta. Prima impresia a fost ca n-am mai vazut niciodata un hostel atat de urat, dar cum nimeni nu s-a plans de servicii, n-am mai zis nici eu nimic. Pana la urma era vorba doar de o noapte, si parca nici in Belfast, cand a trebuit sa ramanem o noapte, in 2009, n-am avut o viata mai buna cu 16 paturi in camera.

Am iesit in sala de mese cu gecile pe noi. Ni s-au dat biscuiti reci si ceai fierbinte de coca in cani d-alea pe care inca le gasesti agatate de buza fantanii la tara. Eu am fost din nou privilegiata. Doua cani si ceai preparat din frunze proaspete, ca doar avea fata soroche (rau de altitudine). Pana a fost mancarea gata, de data asta paste nu foarte bine fierte, noi ne-am incalzit cu cateva guri de Tres Plumas, ceva rachiu, din cate tin minte. Si uite asa l-am dezamagit eu pe Jorge, care m-a vazut cu mana inghetata pe sticla perfect creata pentru buzunarul de la piept. Dintr-o data femeile si barbatii nu mai erau egali, ca atunci cand lucreaza impreuna mina de sare. De data asta intreceam limitele decentei. Si-a revenit repede, dupa ce l-am invitat sa imparta o sticla de vin cu noi. De obicei oamenii din zona nu prea beau alcool din cauza altitudinii. Nici nu simti nevoia, ce-i drept, la peste 4000 m, dar in ultima noapte a excursiei vinul e din partea casei, prin urmare trebuie sa-l termini.

La masa vecina, cativa galagiosi jucau carti putin afumati. Ajunsesera la “baza” putin mai devreme si se incalzeau si ei cu ceva alcool. Ulterior, zgomotul s-a intensificat, spiritele s-au incins, cand ultimul grup si-a facut aparitia in sala.  Erau vreo sase, facusera pana in mijlocul desertului, soferul n-a chemat dupa ajutor decat foarte tarziu, n-a trecut nicio masina pe langa ei, n-au vazut aproape nimic toata ziua, au facut frigul puternic si acum, faceau pe nervosii. Asta am spus-o ca sa nu exclud si posibilitatea asta din traseuJ. V-am spus ca serviciile sunt locale, nimeni nu patrunde in Uyuni sa faca business, nimeni nu poate sa arunce cu know-how peste vai. Oamenii nu se deranjeaza sa invete o limba straina care ar putea sa le aduca mai multi clienti, nu investesc in masini mai bune si nici nu construiesc hoteluri de lux in mijlocul pustietatii. Jorge inca mai crede ca lipsa asfaltului din regiune reduce numarul accidentelor. Si daca stau bine sa ma gandesc, imi pare bine ca l-am gasit asa. Si-ar fi pierdut din farmec cu tot felul de branduri-complement, sau idei moderniste (cu riscul de a parea putin egoista). Iar oamenii sunt veseli acolo, rad mult, se bucura de muzica lor. Eu una am si uitat deja de cearsafurile izinite si de castronul de plastic in care mi-am primit portia de spaghetti, asa ca pentru mine a fost perfect.

Am incheiat seara cu un curs de fotografie, ca Alex mai avea ceva aptitudini ascunse, si apoi inchizand pana peste cap sacul de dormit. Nici in noaptea asta n-am avut dus, dar servetelele umede sunt ieftine acolo, dar apa rece intra in costul cazarii.

Cititi si:

Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Episodul I

Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Episodul II

Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Episodul IV

4 thoughts on “Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Episodul III”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *