Ori de cate ori ma gandesc la Strasbourg, imi vin in minte trei lucruri: un ciolan de porc dumnezeiesc, ursi pe cladiri si cele mai frumoase ornamente de Craciun pe care le-am vazut in viata mea. Eu zic ca este un bilant cel putin reusit pentru cateva ore de plimbare.

Poate ca nu stiati, dar in Alsacia, regiunea franceza din care face parte si Strasbourgul, s-a impodobit pentru prima data bradul de Craciun in urma cu vreo 800 de ani. Asa ca, desi nu ne place sa recunoastem, mai avem un lucru pentru care sa le multumim francezilor, dincolo de croissant, vin si branza puturoasa. In plus, va imaginati ca oamenii care au avut pentru prima data inspiratia de a pune ornamente in brazi au un avans considerabil fata de restul europenilor, asa ca targurile de Craciun din Alsacia sunt intr-o liga de-a lor iar cel din Strasbourg este campionul competitiei. De altfel, piata de Craciun din Strasbourg este cea mai veche din Franta, avand o traditie de aproape 450 de ani. Cred ca va imaginati ca in 450 de ani francezii au avut timp destul sa trasforme piata de Craciun in ceva cu adevarat uimitor.

Va dau cateva detalii. Dupa ce am ajuns in centrul orasului, care oricum arata ca fiind de turta dulce, cu case in culori pastelate, flori la geamuri si biciclete priponite in fata, adica exact ca Bucurestiul 🙂 , cea mai mare nebunie de targ de Craciun a inceput sa se desfasoare chiar in fata catedralei Notre Dame de Strasbourg.

Totul este dus la un alt nivel. Unele cladiri sunt pur si simplu imbracate in ursi de plus, altele sunt ingreunate de aripi de inger, altele abia mai duc povara globurilor pe care le poarta. Este clar ca lumina zilei ca nimeni in Strasbourg nu mai cunoaste cuvantul cumpatare in perioada sarbatorilor de iarna. Nici in interiorul magazinelor lucrurile nu sunt mai potolite. Suvenirele stau claie peste gramada, abia poti misca ceva de teama sa nu-ti cada toata familia sfanta in cap. Clar, este un spectacol care merita vazut.

Era destul de frig asa ca din cand in cand trebuia sa ne adapostim in vreun magazin sau la un ceai pe undeva. Ne-am baricadat intr-o cofetarie, am luat un covrig si un croissant cu ciocolata. Deprimare totala. Gloria patiseriei frantuzesti se transformase in firimituri fara arome si in coca rece. Am mai iesit pe afara, am mai evaluat niste ursi pe pereti, am intrat la un ceai. Internetul gratuit nu este la fel de raspandit ca la noi iar amabilitatea franceza inghetase si ea pe undeva pentru ca noi am dat de un chelner acru ca un morcov murat. In plus, si ceaiul comandat a fost doar un pliculet sters si fara personalitate.

Oare doar asta sa fie in orasul asta? Case frumoase, decoratiuni ca niste cirese pe un tort si nimic in plus?

Ei bine nu. Am avut noroc ca cineva ne-a luat de manutele inghetate si ne-a dus intr-o crasma minunata. Locul se numeste La Corde a Linge  si este un restaurant facut intr-o veche spalatorie. Functia originala a locului a fost pastrata in designul interior, restaurantul avand un aer industrial, care a inceput sa prinda si la noi, si o atmosfera relaxata si fara pretentii, dar totusi la o mie de mile distanta de un loc comun. Este un restaurant in care te simti bine de cum intri. Dar sa nu ne pierdem in detalii cand noi suntem atat de aproape de poarta raiului si mai avem si cheile la noi.

Citește și:  Sudul Frantei, rasaritul starii de bine. Ep. 3

Acelasi om care a avut bunatatea sa ne conduca aici, ne-a recomandat si un fel de mancare, dietetic, sanatos, numai bun de consumat la ora 8 seara. Era vorba evident despre un ciolan de porc, cu cartofi si naiba mai stie ce, pentru ca oricum nu mai conteaza.

Eu, pentru ca sunt un om rational cand vine vorba de mancare si deloc gurmand, am rezistat tentatiei si mi-am luat o…salata? Nu-mi pierdusem complet mintile. Nu, dragii mei.

Mi-am luat niste paste specifice Alsaciei, care nu sunt alunecoase si jucause ca pastele italiene, ci aproape uscate, coapte, cu niste ciupercute mici, dar care plezneau de arome, si cu un sos bun, de te lingeai pe degete, lingeai si farfuria si apoi mai adunai si cu o bucata de painica daca mai ramanea ceva.

Dar cu toate acestea, trebuie sa recunosc ca acel ciolan era magic, iar eu am fost binecuvantata pentru ca prietenul cu care eram a cazut in ispita fara sa stea pe ganduri, asa ca am putut gusta de la el. Cred ca m-a urat pentru acest lucru. E posibil sa ma urasca si acum. Nu-mi pasa pentru ca acel ciolan ar fi asezat broboane de transpiratie pe fruntea oricarui vegetarian si ar fi sadit adanc urme de indoiala in inima celui mai convins mancator de frunze. Pentru acel ciolan s-ar putea incepe razboaie si termina iubiri. Intelegeti? Nu stiu cum facusera carnita aceea, dar era atat de frageda incat se topea in furculita. Si era atat de aromata incat aveai impresia ca toate condimentele din lumea iti petreceau in gura dupa ce o gustai. Si stiti ce se spune ca nu e bine sa combinam carnea cu cartofii? Ei bine, o prostie mai mare ca asta nu exista. Il n’ existe pas! Nimic nu mergea mai bine cu porcul ala elegant gatit decat portie de cartofi inmiresmati si ei cu Dumnezeu stie de condimente si verdeturi. A, ba da. Mai mergeau bine niste paine cu crusta nepoliticoasa si o bere rece. Na, am zis-o si pe asta.

Nu, n-am mancat cumpatat si da, abia mai puteam respira la final, dar vestea buna este ca nu ma apasa niciun regret, ci doar o mie de senzatii de placere. Am plecat din restaurant, pe sub privirile ursilor de plus, pe sub aripile de inger si globurile uriase, cu acel sentiment de confort pe care ti-l dau mancarea buna si conversatia placuta.

Si cam asta am si luat cu mine din Strasbourg. A, da, si un magnet…si jumatate de kilogram.

Un comentariu

Reply

Frumos ar fi fost sa pozati mai intai ciolanul si apoi sa-l dezbracati de carne. Asa cum arata nu-i deloc apetisant dar te cred pe cuvant si votez si eu pentru bucataria franceza. Si mai zic ceva: bravo lor pentru haina data orasului in prag de sarbatoare!

Lasa un raspuns

Emailul tau nu va fi facut public. Campurile marcate sunt obligatorii *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.