Croatia si Muntenegru si nimic in plus. Ep. 1

Mi-e asa de lene sa ma apuc de scris si nu pentru ca nu as avea ce sa va spun, ci pentru ca Muntenegru si Croatia sunt in primul rand experiente vizuale. Degeaba va spun eu ca m-am scaldat mai ceva ca Nica,  daca voi nu simtiti sarea pe piele si nu vedeti apa aia perfecta. Nu aveti cum sa va imaginati. Si degeaba va vorbesc despre crempita, daca in gura voastra nu explodeaza aromele.

O sa ma straduiesc, totusi.

Centrul vechi al Dubrovnikului este alb. Pe jos este piatra alba lucioasa, atat de curata ca ai impresia ca poti manca de acolo. Cladirile sunt albe si ele, atat de bine intretinute incat ai crede ca au fost ridicate ieri. Bisericile sunt racoroase iar pe scarile lor se poate bea bere cu lamaie verde si se poate asculta muzica. Sunt ghirlande la exterior, dar la interior arhitectura este curata. Este prea cald pentru lucruri inutile. Cetatea este plina de galerii de arta. Tea Batinic lucra intr-una dintre ele. Tea are varsta mamei mele, dar a imbatranit langa mare si drumuri albe, iar trupul i-a fost intinerit de sarea celei mai frumoase dintre mari. Am luat un tablou de la Tea, cea care are galeria dintotdeauna in Dubrovnik si care in fiecare saptamana face intalniri cu artistii pe care-i promoveaza.

Tea ne-a spus de Clara Stones, un magazin de corali din centrul vechi. In marea Croatiei creste cel mai rosu coral din cati exista si sunt numai o mana de scafandri care pot cobori la adancimi de zeci de metri pentru a aduce crengutele visinii la lumina. Sunt lustruite, sunt curatate. Cele mai scumpe obiecte sunt cele care au coralul in forma de sfera. Crenguta trebuie sa fie perfecta pentru a face sfere din ea si cu cat este mai mare sfera cu atat bijuteria este mai pretioasa. Zeci de inele imi veneau bine pe degete. Am plecat fara niciunul. Mai trebuie sa mai muncesc un pic.

Daca vorbesti cu unul, afli de toti. De la corali am ajuns la clatite, la Dolce Vita si tot asa. Acesta este farmecul locurilor mici in care toata lumea se stie cu toata lumea. Si mai este un lucru frumos in Dubrovnik. Oamenii. Stateam pe treptele bisericii si ma uitam la toti, dorindu-mi cate ceva de la fiecare. Poate-mi asculta si mie cineva ruga. Macar rochia aia cu dungi galbene si verzi s-o gasesc.

Si toata lumea aceasta este protejata de zidurile cetatii. Doi kilometri de piatra au grija de Tea si de ai ei. De doua ori m-am urcat pe ziduri. Am platit de fiecare data. Nu am regretat nimic. Prima data orasul era invelit intr-o ceata tare ciudata, dar a doua oara cerul era cerneala iar casele albe purtau deasupra acoperisuri rosii. Toate la fel. Si cand treci de jumatatea zidului, marea ti se pune in fata ochilor. Nu exista apa mai frumoasa, nu din cate am vazut eu pana acum. Nu-mi mai trebuie altceva oricum.

Langa Dubrovnik este insula Lokrum. Ajungi in jumatate de ora la ea. Nu sunt masini, nu este asfalt. Este doar stanca si apa si oameni goi si oameni lejer imbracati. Si mai sunt zeci de iepurasi si de pauni. Voi va dati seama ce zic eu aici?

Croatii au o lipsa de rusine atat de generalizata incat pare normala. Iti vine si tie sa-ti dai jos costumul de baie si sa te arunci in mare. O zi intreaga am stat in Lokrum, mutandu-ne de pe o stanca pe alta, dintr-un loc de facut baie bun in altul mai bun. Am vazut si un sarpe si am umblat doar in costum de baie peste tot. La un moment dat si asta a fost prea mult. Am mancat placinte aurii si m-am uitat dupa pesti. Am baut bere cu nume imposibil de pronuntat. Am intinerit 10 ani.

Cititi continuarea aici.

Cititi si:

Croatia si Muntenegru si nimic in plus. Ep. 2

Croatia si Muntenegru si nimic in plus. Ep. 3

Croatia si Muntenegru si nimic in plus. Ep. 4