Unii se tot pling ca in weekend n-au unde sa mearga. O excursie de-o zi, adica, undeva frumos, ieftin si nu prea departe. O varianta e Veliko Tarnovo, Bulgariatata.
Asa ca ne-am suit in masina cea noua a lui N. si am plecat spre Giurgiu. Strazile erau libere ca Adrian Nastase dupa ispasire, semafoarele verzi ca urzica de primavara si soarele stralucea de-ti scotea ochii. Am iesit din oras pe la 10:00, ca periferia fierbea de treaba, si am si dat de palcuri de biciclisti care mergeau probabil la Comana.
Dupa ce am stat un pic cam mult in vama la Giurgiu, am ajuns la Pyce, adica Ruse. Ne spusese cineva ca acolo, pe malul Dunarii, e un restaurant ieftin si bun. Asa ca, pe la 11.30 eram deja la prima destinatie, Luliaka. Aceasta nu este o localitate, nu este un oras, e un fel de restaurant, la care ajungi pe un drum la dreapta din soseua nationala dupa Ruse, bun de testat asistenta la coborare a vehiculului. Am mancat somn care de fapt era crap, la pret de carne de cangur. Dar la cat de frumos era sa stai la masa pe terasa pe malul Dunarii, printre copaci infloriti, cu bere rece in fata, puteau sa ne si bata de toti banii, ca nu ne-ar fi deranjat.
Sursa: I.D.
Poti plati in euro, leva sau lei, asa ca nu trebuie sa-ti prea multe griji din perspectiva asta. Pentru mine, cel mai interesant aspect a fost berea Zagorka, cu care eram deja familiarizat. Nu stiu de ce toata lumea pica in cur cind aude de berea belgiana, germana etc., ca mie si asta muratoreasca mi se pare foarte buna. Ca si aia japoneza, senegaleza, etc. Conteaza sa fie blonda si rece.
Dupa ce am admirat, vorbind ca o nefericita care a dat prima oara intr-un Mega Image, tacerea de linga fluviu si am examinat meditativ-alcoolic tot felul de crengi care pluteau pe apa, am pornit spre Veliko Tarnovo. De la Pyce cred ca sint vreo 120 km sau cam asa. Deci, din Bucuresti pana acolo faci 3 ore si ceva. Stiu ca toti stiti cum e sa mergi cu masina prin Bulgariatata asa ca va scutesc de detalii. Cert e ca era destul de multa politie pe sosea, dar toti aveau alte treburi care nu ne implicau in nici un fel. Asa se face ca am ajuns la Veliko Tarnovo, despre care nu stiam nimic in afara de cum il cheama si in ce tara e, cam in vreo doua ore.
Mie imi plac cel mai mult excursiile in care conduc altii dupa masa. Pe drumurile bulgaresti, dupa un somnic de jumatate de ora si inca vreo ora de Rock Etnic FM, pe serpentine cu brazi pe margini, am ajuns brusc in alta lume. Un orasel colorat construit pe terasele unui deal, cu fatade vechi, stradute inguste si pietruite. Un fel de San Marino, aceeasi atmosfera, aceesi lumina, magazine cu suveniruri, ciurde de turisti chinezi care pasareau incontrolabil. Diferenta sta in colturi. Colturi putrezite de caturi de lemn, vechi de sute de ani, colturi cu tencuiala cazuta, colturi de geamuri lipsa, colturi de oras cu case in paragina. A! Case care se vind acolo cu 6.500 euro. Cu teren de 2.000 mp inclus.
Un orasel mic si dragut, cocotat pe stinci. Si are si-un castel! Miau! N-am fost veci in Croatia, dar cred ca orasul astatata ar putea foarte bine pus pe harta lor si nu s-ar prinde nimeni ca e alogen. Sau in Italia. Dupa analogiile astea incredibile, am purces spre casa de bilele, ca sa vizitam castelachele. Dupa ce doamna de la ghiseu mi-a zis in romana ca biletul e sase leva si ca ea inchide la 4, am inceput sa cautam un bancomat, pentru ca nu eram pregatiti din punct de vedere valutar, avand in vedere ca nu eram siguri, cand am plecat de acasa, daca vom ajunge si aici.
Asta e una din neplacerile din acest orasel. Bancomatele sunt mai rare ca cinstea in Casa Poporului. In cele din urma, l-am gasit. Patrundem in castel de pe un pod de piatra si incepem sa ne minunam. In primul rand, de cat de mare e. Chiar daca acum e doar o ruina, bulgarii au muncit ceva sa-l repare putin si sa-l intretina. Inauntru sunt alei pietruite care te duc tot mai departe si mai sus, pana pe varful unui deal unde e o biserica mica.
Intr-unul din turnurile de observatie, urcand pe scari, ajungi, evident, in varful lui. Acolo am gasit niste coifuri si o sabie decapitatoare cu care puteai sa te pozezi. Bine, erau legate cu lanturi de pereti sa nu plece vreun turist redus mintal cu ele acasa. Castelul e/era imens, inconjurand practic un delusor intreg. Ce m-a facut oarecum nefericit era ca barul, ale carui umbrele albe se vedeau de departe, era inchis.
Privelistea chiar necesita un aparat profesional, ca nu sunt Sadoveanu sa povestesc un peisaj cu lux de amanunte. Oricum, te uiti in jur si zambesti, ca e frumos. Sunt dealuri cu urme de ruine de cetate, pereti stincosi plin de muschi verzi, un rau cu apa curata ce serpuiste la vale, constructii vechi de piatra si liniste de te auzi respirand. Si multe mame bulgaroaicetata cu copiii lor.
Am vrut sa mancam la restaurantul Picolo, dar am intrat altundeva. Ne-a ademenit o terasa acoperita cu vie, ca o prispa foarte lata de la o casa de la tara. Cu muscate in ghivece de lut si cu chestii de admirat pana la orizont. Un pic mai jos, o biserica abandonata. Am mancat ceva intr-o oala de lut scoasa de la cuptor, a fost foarte bun si a costat jumatate din pestele-cangur de la Dunare. La masa cu noi s-a asezat imediat cealalta prietena bulgaroaica, Kamenitza, mai blonda ca soarele si la fel de rece ca inima de calau.
Pentru ca in aceasta viata e imposibil sa gasesti perfectiunea, lucrurile s-au deteriorat un pic spre final, cand ne-am luat masina din parcare. Parcagiul nesatul ne-a cerut 4-5 leva. Desi parcarea costa o leva pe ora, iar noi lasaseram masina acolo 2,5 ore. In fine. BG-RO 1-0.
Ce mi-a mai placut acolo a fost ca masinile parcate aiurea erau ridicate si duse in THE parcare. Adica un loc special amenajat. Pe linga beneficiile pentru bugetul local, asta se cheama si civilizarea turistului. Sa facem si noi ca ei.
