Cum ajunge sa-ti placa fotbalul?

Randy ‘The Ram’ Robinson: Goddamn they don’t make em’ like they used to.

Cassidy: Fuckin’ 80’s man, best shit ever !

Randy ‘The Ram’ Robinson: Bet’chr ass man, Guns N’ Roses! Rules.

Cassidy: Crue!

Randy ‘The Ram’ Robinson: Yeah!

Cassidy: Def Lep!

Randy ‘The Ram’ Robinson: Then that Cobain pussy had to come around & ruin it all.

Dialogul este din The Wrestler, un film grozav la care am plans ca atunci cand am citit Gandacelul de Elena Farago, si se poate aplica la o gramada de lucruri. Acum,  mie-mi vine in minte fotbalul.

Nici acum nu am priceput ce este ala un offside, dar stiu ca de multe ori ma rugam sa intre un meci in prelungiri numai sa-l vad pe Clarence Seedorf alergand mai mult.

Vedeti voi, cred ca fotbalul, la fel ca muzica sau barbatii in general si-au trait cele mai bune vremuri. Am ramas acum cu un Cristiano Ronaldo atat de pensat si de epilat incat induce complexe de inferioritate in orice femeie, cu lumbersexuali, spornosexuali, metrosexuali, Justin Bieber si alti asexuati cu pantaloni mulati, tenisi idioti si uneori barbi si cu niste lalaieli fara rost, de-ti vine uneori sa-ti tragi cu o chitara-n cap. Tare.

Norocul meu a fost ca am inceput sa ma uit la fotbal cand zei in forma de oameni alergau pe teren si ma refer aici la Paolo Maldini si la Andrea Pirlo, doar cei mai frumosi barbati in viata. Puteam sa trec prin 90 de minute de fotbal fara probleme, nu pricepeam o iota, dar pentru niste cadre apropiate cu cei doi merita tot efortul.

Si am mai avut un noroc. Am ajuns pe cele mai tari trei stadioane din lume.

In decembrie 2007 am ajuns pe San Siro, in Milano, stadionul de 80.000 de locuri care este impartit intre AC Milan si Internazionale Milano. Stadionul isi schimba numele in functie de cine e echipa gazda, desi locul este acelasi. In fine, trebuie sa fii italian ca sa pricepi chestiile astea si sa gesticulezi vreo doua ore de explicatii.

Noi tineam cu AC Milan, dar normal ca am nimerit printre interisti si mai eram si romani intr-o Italie revoltata de cazul Mailat, cel care a jefuit, agresat si ucis o italianca. Cu aceasta carte de vizita impecabila, ne-am asezat cumintei la locurile noastre pentru care platisem cam 50 de euro, daca-mi aduc bine aminte, si am decis sa pastram o liniste salvatoare de vieti. Am avut mare noroc cu biletele pentru acel meci, gasindu-le intr-o librarie, Feltrinelli, chiar in centru, dupa ce am alergat prin tot orasul. In fine, asa este la derby-urile importante.

Atmosfera pe un stadion de talia San Siro la cel mai dramatic derby din campionat este absolut electrizanta. Alimentezi o tara intreaga cu energia de acolo. Poti sa nu ai nicio legatura cu fotbalul, sa nu cunosti echipele, sa fi venit acum de pe alta planeta si sa nu stii cine a fost Maldini, nu conteaza. Galeriile sunt fabuloase. Se canta, se comenteaza, se tropie, sa da cu petarde, cu scutere, cu ce are omul la indemana. In Milano va dati seama ca fiecare dintre cele 80.000 de suflete de pe stadion era cel putin un Ancelotti+Jupp Heynckes+un pic de Guardiola+Mourihno+Ferguson-nea Pitzi.

Se dadea din maini, chiar mai mult decat de obicei, se vorbea si se canta. Plus ca se strigau chestii magulitoare precum „Ambrosini, figlio di putana” si alte astfel de complimente.

AC Milan a dat primul gol si in loc sa stam cuminti, ne-am bucurat ca niste copii la vederea lui Mos Craciun. Interistii au simtit mirosul de sustinatori ai Milanului si ne-au invitat sa plecam. Ne-am uitat dupa niste forte de ordine, dar, soc si groaza, chiar si gardienii aveau insigne cu Inter.

Pana la urma cineva ne-a luat apararea pacalit de fularul cu FC Barcelona pe care-l purta unul dintre noi. Au mai si crezut ca suntem spanioli asa ca eram salvati. Eram niste bieti turisti din Spania veniti la un meci, nu niste romani criminali care tineau cu AC Milan infiltrati miseleste in galeria Interului.

In februarie , 2011, am ajuns pe Old Trafford, pe Teatrul Viselor, la un derby intre Manchester United si Manchester City. Imi placea de Wayne Rooney de muream. Nu stiu de ce, nu intrebati.

Cu o seara inainte, am vizitat stadionul si am avut ocazia sa-l aud pe Sir Alex Ferguson prezentand un parteneriat cu DHL. La acel moment Manchester United era un club de 333 de milioane de fani iar Ferguson era o legenda. Avea un trening pe el intr-o conferinta in care toata lumea venise cu costumul scrobit, dar pe langa echipamentul sport avea asortat un simt al umortului molipsitor. Ma gandeam la sefii de club de la noi, la nea Gigi care era in libertate pe atunci si care chema lumea la palat. Pac, pac! La Giovani, la Shakiru. Ce vremuri. De undeva de sus am putut sa ma uit la acel stadion gol. Parca era un organism viu, parca avea o inima ingropata in mijlocul terenului, parca auzeai iarba tanjind dupa crampoanele fotbalistilor. Altar.

Daca italienii sunt galagiosi, poate ca nu ati vazut un derby in Anglia. Englezii canta mai mult pe stadion decat italienii. Nu va imaginati cine stie ce compozitii. Doua trei versuri, o injuratura si gata. Sunt comentatori la fel de aprigi, par ceva mai inversunati, mai agresivi. A dat United un gol, a venit egalarea din partea rivalilor de la City si lucrurile pareau ca merg spre fagasul plictisitor de 1-1. Rooney era calcat in picioare de mii de „antrenori”, nu era bun de nimic, era doar un gras care alerga degeaba. Dar cand lucrurile pareau a fi rezolvate, Rooney a dat unul dintre cele mai frumoase goluri din cariera sa, o foarfeca absolut spectaculoasa de a zguduit din temelii stadionul. Miile de critici se transformasera in mii de fani, iar Rooney nu era un gras cu o minge, era un zeu cu un balon de aur. Imi placea si mai mult de Rooney acum, infinit mai mult.

M-am mai intalnit o data cu Manchester City, dar de data aceasta pe Santiago Bernabeu, la Real Madrid acasa. Tot vreo 50 de euro a costat biletul.

Spaniolii mi s-au parut cei mai cuminti comparativ cu italienii sau englezii, dar asta nu inseamna ca nu faceau atmosfera. Ce este foarte misto la meciurile de fotbal de astfel de calibru este ca stai la un loc cu 80.000 de oameni de toate felurile. Vezi mii de comportamente deodata, lumea este dezinhibata, se glumeste, se rade, se plange, se urla, au loc iesiri nervoase sau imbratisari pasionale. Se poarta palarii caraghioase, se leaga prietenii, se nasc dusmanii, totul de la o minge si 22 de jucatori. Este fabulos. Marile stadioane de fotbal sunt de fapt fostele arene in care pe vremuri gradiatorii exaltau publicul.

Erau familii intregi de spanioli, cu pachetul venit de acasa, cu chorizo si jamon. Nu stiu cat le-a priit mancarea pentru ca meciul a fost dramatic. A fost o egalitate de 2-2 pana aproape in ultimele minute, pana cand Cristiano Ronaldo s-a hotarat sa inscrie un gol. Fiesta incepuse. Abia acum.

De ce m-am apucat sa va povestesc toate acestea? Pentru ca un meci de fotbal jucat pe marile stadioane, mai ales intre rivali de moarte, este de fapt o lume intreaga pusa la picioarele tale. OK, nu mai sunt jucatorii de alta data, si ma refer aici doar la aspectul fizic pentru ca inca incerc sa-mi dau seama ce este offside-ul, dar spectacolul va fi mereu acolo, drama si bucuria vor fi invariabil acolo. Cineva pierde, cineva castiga. Si va asigur ca este un spectacol mai reusit decat orice opera scortoasa sau niste intrari la muzee. Poate tineti cont de chestia asta data viitoare cand plecati la drum.

P.S.

Ofsaid (engleză offside), sau poziția afară din joc, este un termen din fotbal, care desemnează o poziție neregulamentară de joc în terenul advers, constând în depășirea fără minge a ultimului jucător din echipa adversă, de către un fotbalist care, când este pus în posesia mingii, se găsește mai aproape de linia porții decât oricare din jucătorii din formația opusă, cu excepția portarului.

Cred ca e momentul sa recunoastem ca nimeni nu are nici cea mai mica idee ce inseamna offside.