Cum ajungi nobil latifundiar dupa o calatorie cu balonul?

Sambata. 4 dimineata. Imi crapa capul de somn. Cumva totusi am evadat din pat si cam 2-3 ore mai tarziu eram in aer. La propriu. Cu un balon cu aer cald si cu cei de la InAir. Era 29 august, in zilele acelea cu luna ireal de mare. Tin minte ca atunci cand am plecat o vedeam prin parbriz si nu intelegeam ce este roata aia imensa. Nu prea mi se leaga lucrurile in general, daramite asa matinal. Atipeam, ma mai trezeam, asa ca nu prea sunt sigura de unde am decolat. Oricum eram undeva dupa Mihailesti, spre Gorneni, pe un camp.

Am venit imbracata nepotrivit, desi ceva sfaturi vestimentare tot primisem inainte. Iarba era plina de roua iar pe mine m-a dus capul sa-mi pun niste adidasi de panza. In fine, sa va luati niste incaltari mai zdravene, sa nu aveti chestii sintetice pe voi, dar nici prea groase daca este cat de cat acceptabil afara. O sa va topiti sub caldura pe care o emana balonul acela.

Una dintre cele mai misto parti la zbor este chiar ridicarea balonului. Eu nu mai vazusem niciodata unul atat de aproape. Dimensiunile sale sunt coplesitoare.

Mai intai se scoate nacela, adica acel cos in care sta lumea. De data asta eram 7 care trebuia sa zburam, inclusiv pilotul de la InAir, un om care din ’98 a prins gustul inaltimilor si de atunci a ajuns si pana la 10.000 de metri cu un balon. Nu o sa se intample asta si cu voi pentru ca nu mergeti sa doborati recorduri mondiale, ci doar    spaime personale. Mai mult de 500 de metri nu va ridicati.

Pe nacela se monteaza un fel de aruncator de flacari. Se testeaza. Are acustica unui bas, numai ca in loc de decibeli, scuipa foc. Apoi se despacheteaza balonul si se despacheteaza si se despacheteaza pentru ca obiectul este imens. Cred ca din panza aia poti face corturi cat pentru o Vama intreaga. In panza incepe sa se bage aer si incet incet, balonul prinde forma. Pana ajunge la dimensiunile perfecte, este tinut cu o sfoara, echilibrat oarecum. Niciodata nu mi-am putut imagina ca aerul poate sa fie atat de greu. Te ia pe sus tot incercand sa tii cumva balonul pe directia cea buna. Nu a mers prima data. Venise un curent de vant si-l trantitese la pamant. Nici a doua oara nu a mers, dar a treia oara a fost cu noroc.

Eu tot fiind preocupata sa documentez procesul, m-am urcat ultima in nacela si pana sa-mi gasesc  locul, pana sa-mi dau geaca jos, deja eram in aer. Daca ma pui pe marginea unui bloc, chiar si cu un gard de protectie, tot am senzatia de gol in stomac. Daca ma ridic cu un lift extern pe o cladire, tot simt cum ma ia un soi de lesin. Aici pur si simplu nu simti nimic, nu ti se infunda urechile deodata, nu ti se face rau cand te uiti in jos. Este incredibila senzatia de stabilitate. Aproape mi se parea ca inaintam printr-un lichid, nu prin aer. Parca inaltimea avea o anumita consistenta. Chiar si sunetul vantului avea ceva acvatic, ca atunci cand te bagi cu capul in apa. Te scoate la suprafata basul acela de caldura de care v-am povestit. Nu-mi dau seama cum ar reactiona o persoana care are cu adevarat rau de inaltime, dar inclin sa cred ca nu ar avea probleme.

Cica uneori poti sa zaresti caprioare. Eu nu am vazut niciuna, dar  stateam cu barba sprijinita de lemnul nacelei si ma uitam la lanurile de grau, la paduri, la kilometri intregi de sere, la case, la cai, la caini, totul de la confortul inaltimii mele. Si mai urmaream umbra rotunda a balonului. Draguta companie.

Am facut vreo 30 de kilometri si cred ca am zburat mai bine de ora. Nu as sti sa va zic cu siguranta pentru ca nu am stat cu ochii pe ceas. Ni s-a spus ca am zburat mai mult decat trebuia, dar daca vantul asa a vrut, noi ne-am dus unde ne-a cerut. Inainte, credeam ca poate fi cotrolat in vreun fel, dar balonul merge dupa vant. Tocmai de aia se si fac zborurile de dimineata pentru ca atunci curentii sunt mai cuminti. Este o intreaga aritmetica a straturilor de aer si cred ca partea frumoasa pentru cei care-i pricep algoritmul este tocmai faptul ca se schimba mereu. Vantul nu sta niciodata.

Spre aterizare, deja se simtea ca vantul prinsese o oarecare putere. Te sprijini cu spatele de o parte a nacelei, cu fata orientata invers directiei de mers, iar cu mainile de tii de niste manere. A fost destul de dur impactul. Nu ne-am oprit din prima. Ne-am mai ridicat un pic iar apoi iar ne-am lovit de pamant. Nici atunci nu era gata. Abia a treia oara ne-am oprit fix intr-un lan de porumb cand la doi metri de noi era campie. Balonul s-a pravalit si el acoperind jumatate de camp. Ne-am dat jos din nacela si i-am asteptat pe cei de la InAir sa vina sa ne culeaga. De la momentul decolarii noastre, ei pornisera intr-un soi de urmarire a balonului. Chiar si ei au fost putin surprinsi de distanta pe care am parcurs-o.

La final calatoria se termina cu un fel de botez, dar prea multe detalii n-o sa va dau pentru ca si partea asta rotunjeste intreaga experienta. Doar va spun ca implica un strop de alcool, ceea ce niciodata nu strica, niste pamant sau flori si foc. A, da, si la final tot pamantul pe care l-ai survolat este al tau. Iar daca la plecare eram pur si simplu Roxana trezita de la 4 dimineata, pe la 11, cand s-a terminat totul, devenisem contesa pe campurile fotografiei, ceea ce nu e rau deloc. Nici aici nu va dau prea multe explicatii.

Pamantul si rangul se castiga numai dupa ce cuceriti vazduhul.