Despre Basel, cu mult drag

Am plecat in Basel fara nicio asteptare. Ba mai mult,  eram convinsa ca n-o sa-mi placa pentru ca la inceputul acestui an am fost in Geneva iar concluziile in mintea mea deja fusesera trase. Puteam sa pariez ca ma asteapta patru zile ingrozitoare, cand colo ce sa vezi? Baselul acesta mic este o minune ca un mecanism de ceas elvetian.

Prima daca cand am iesit in oras, deja nutream ganduri criminale. Nu-mi placea nimic. Ordine si disciplina. Plictiseala si oboseala. Eram determinata sa detest locul asta. Am ajuns pe malul Rinului cu o harta luata din aeroport, tinta mea fiind sa ajung la Middle Bridge, cel mai vechi pod din oras care leaga partea veche de partea noua. Era un soare asa simpatic si prietenos, de aproape reusea de unul singur sa topeasca ghetarul din inima mea.

Cand am ajuns pe malul raului, m-a intampinat o multime pestrita de oameni veseli care stateau pe marginea apei, beau o bere sau un suc, iar unii dintre ei cantau ceva la o chitara. Apoi am nimerit fix intr-o grupa de gradinita formata din niste copii galagiosi ca niste vrabiute care mai si invatau italiana in aer liber. Mi-am zis in inima mea neagra: “Mda, o fi o treaba misto si in Baselul asta. Se vorbeste multa italiana.”

Era pe fata. Baselul scosese artileria grea de cucerit, dar doar nu era sa cedez de la primul avans. Ma tineam pe pozitii. Inima mea era intangibila.

M-am oprit, am facut vreo 50 de poze de incalzire si mi-am vazut de drum. Dupa ce am trecut podul, mi-am bagat harta frumos in buzunar si am luat-o la stanga ca asa mi s-a parut mie ca este drept.

Am nimerit pe o strada ticsita de case medievale care aratau de parca ar fi fost scoase din cutie special pentru mine. Case cu usi rosii si pereti verzi, case albastre sau galbene, case cu muscate si cu biciclete priponite in fata. Era chiar culmea Baselul asta cu avansurile lui.

Tot mergand eu inainte am ajuns in Munsterplatz, piata centrala a orasului, unde troneaza o catedrala de caramida rosie de toata frumusetea. Probabil necuratul a facut sa ajung chiar la apus cand soarele parca daduse foc la acea casa a Domnului. Nu am putut sa intru in ea, dar cumva aveai acces la o curte interioara. Eu nu sunt o persoana religioasa, dar am nimerit in unele locuri cateodata care au mai daramat cate o caramida din temelia necredintei mele. Acesta era inca unul dintre acestea.

Curtea interioara avea un petec verde de iarba iar accesul in ea se facea pe sub niste coloane rupte din roseata catedralei. Soarele sclipea printre coloane si facea dantele pe caldarim, iar in toata aceasta frumusete, de undeva, dintr-un pantec de cladire se auzea un cor de copii. Parca-ti vine sa-ti faci cruce si sa eliberezi un Doamne, ce frumos este, nu? Din curtea interioara ajungeai in spatele catedralei iar de acolo puteai privi de sus tot Baselul acela nespus de frumos.

Abia m-am urnit de acolo si am luat-o tot la intamplare pe o strada ajungand intr-o zona mai animata a centrului vechi. Lumea era la terase. Se vorbea germana, multa italiana, franceza. Era o atmosfera a tututor. La coltul unui magazin cineva canta la un acordeon. Aveam impresia ca sunt in Montmarte, in Paris, si cat imi mai place Parisul!

Aproape se intunecase iar mie nu-mi mai venea sa ma dau dusa. Luminile din case se aprindeau, treceau pe langa mine copii pe trotinete, lumea era relaxata si voioasa. Mi-a atras atentia un tip cu un caine din acela inalt, latos si foarte ingust de parca ar fi iesit dintr-o presa. Nu stiu de ce mi-a ramas in minte, dar sa nu uitati nici voi de el.

M-am intors spre Middle Bridge care incepuse sa sclipeasca nocturn si apoi am ajuns acasa zicandu-mi ca neaparat voi reveni si seara urmatoare in oras.

Zis si facut. A doua zi pe la 6 seara am alergat din nou spre Middle Bridge si centrul vechi al orasului pentru ca vroiam neaparat sa mai prind putina lumina sa fac niste poze. Nu prea mi-a iesit figura asa ca in mare am cam repetat traseul facut cu o seara inainte. Vestea buna era ca a treia zi aveam dimineata libera. Asa ca la 7 m-am trezit si la 8 eram deja pe strazile din Basel chiar in ziua eclipsei. Si uitasem de eclipsa aia. Am ajuns din nou in centrul vechi al orasului care abia se trezea la viata.

Brutarii scoteau painile din cuptor si mirosea a cafea proaspata. La cat de mic este Baselul, toata lumea pare ca se cunoaste cu toata lumea. Cum ma plimbam eu pe strazi si faceam poze incontinuu, il revad pe tipul cu catelul presat, dar simpaticut din cale afara. Deci era clar. Statea in zona aceea veche. A intrat intr-o brutarie si si-a luat ceva foietaje infoiate, cel mai probabil pacatos de bune. A vorbit cu cineva. Chiar ma gandeam. De cate ori mergi intr-un oras strain si vezi aceeasi persoana de doua ori? Am mai mers un pic si am vazut pe un gard un afis cu acelasi tip si cu cainele lui presat. Era o reclama la salonul sau de coafura. Mi s-a parut incredibil. Adica stiam deja dupa trei zile unde ii place sa-si bea berea, de unde-si cumpara dimineata cafeaua si gogoasa si mai stiam si ca este frizer, plus ca iubeste cainii. Parca il cunosteam pe omul ala de o viata.

Complet bine dispusa de munca mea de detectiv, am grabit un pic pasul pentru ca la 10:30 trebuia sa ajung intr-un loc. Am zis sa ies din centrul vechi si sa o iau pe langa primarie. Vedeti voi, primaria din Basel nu este o cladire obisnuita, ci o cladire rosie si decorata ca de sarbatoare. Cred ca primarul de acolo este cel mai fericit om cand vine la munca.

In fine, cand ajung in fata primariei, nimeresc intr-o piata matinala de toata frumusetea. Eu mor dupa pietele de genul acesta. Imi amintesc acum de piata de peste din Catania, dar nici cea din Basel nu era de colo. Erau vreo 20-30 de tarabe cu toate bunatatile posibile. Toate. Branze peste branze, masline, oua, fructe, legume, mezeluri, care mai de care mai aratoase si mai atragatoare.  Pentru un om ca mine care pretuieste mancarea mai mult decat rudele apropiate, astfel de piete sunt raiul pe pamant. Nu mai zic ca la un moment dat un vanzator a tasnit din spatele unei tarabe sa-mi dea o bucatica de branza. Nici daca-mi dadea un inel cu diamante nu cred ca m-as fi bucurat mai tare.

Astfel, am fost complet si iremediabil cucerita de Basel. Eu am incercat sa fiu inabordabila ca un Patek Phillipe, sa fiu mofturoasa ca o diva, dar cat sa rezisti cand orasul este frumos, cand lumea canta la chitara pe malul apei, cand auzi italiana vorbindu-se pe langa tine, cand te trezesti pe nepusa masa in Nirvana culinara si mai si primesti o bucatica de branza gratis?

Om sunt si eu, om cu un biet Swatch vechi la mana.

2 thoughts on “Despre Basel, cu mult drag”

  1. Sper ca i-ai fost simpatica si a dorit sa-ti atraga atentia atunci cand ti-a oferit bucatica de branza !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *