Despre cum se face ciorba la stână, un bou infinit si un taran prost ca noaptea

În urmă cu câteva săptămâni începusem confesiunea despre o excursie semi-intenţionată în Munţii Rodnei. Nu ştiu dacă e cazul să mulţumesc cuiva sau, dimpotrivă, să blamez pe cineva pentru faptul că acum am niscaiva timp liber, şi pot să continui relatarea, dar cred că e irelevant. Aşadar, iată.

După ce, cu chiu, cu vai, am supravieţuit două nopţi în cuşca de canari, lihniţi de foame şi însetaţi, am început coborârea de pe vârful Ineu. Cum spuneam în textul precedent, era o ceaţă masivă în care era destul de uşor să te rătăceşti. Noroc că noi eram deja destul de rătăciţi aşa că nu mai era cazul să ne facem probleme de direcţie. Tot mergând – coborând la vale ca oile din balada aia cu sfârşit nefericit – am nimerit peste o cireadă de vaci. Nimic neobişnuit în asta, în afară poate de faptul că miroseam aproape ca ele.

Nu ştiu de ce şi nici de când, mi-a intrat în cap o frică masivă de animale. Cam de orice fel şi dimensiune. De aia şi frica de urşi. Faptul că mă ascundem în spatele lui G. (care e înalt) nu reuşea să mă facă să mă simt mai confortabil. Pe măsură ce ne strecuram printre vaci, mi-era tot mai frică. Groaza mea animalieră însă a explodat efectiv în momentul în care în faţă ne-a apărut un bou. Nu era orice fel de bou, ci era cel mai mare bou pe care l-am văzut vreodată. Era infinit. Era negru ca Dracu. Era perfect. Era întruchiparea răului pur şi a virilităţii infinite. Era inefabil. Era Elvis (aici plagiez oleacă Sin City, dar măcar admit). Cred că dacă Moise, în urcuşul lui pe deal, ar fi văzut acest bou, nu ar mai fi avut nimic împotriva idolatriei. Cred că i-ar fi cedat în temenele înfricoşate. Nu cred că vreun matador ar fi cutezat să stea în faţa lui doar cu o bucată de pătură şi cu o sabie. Ca să scurtez, era terifiant. Nu inspira teamă, inspira MOARTE! Totală, inevitabilă, dureroasă dincolo de orice imaginaţie. Noroc că l-am prins într-o zi bună şi ne-a tratat ca pe nişte frunze de leuştean neinteresante. S-a uitat doar o dată la noi şi i-a fost destul. Şi nouă, pentru că am luat-o la picior. Nu era chiar cel mai prietenos loc în care să cazi în admiraţie.

Revenindu-ne treptat din şocul copitat, am ajuns pe o altă culme, de pe care coboând, am observat, la distanţă de câteva sute de metri, un om care dădea din mâini. Nu ne puteam da seama dacă zice ceva sau dacă vrea ceva. Oricum, ne îndreptam spre el. Apropiindu-ne, am început să-l auzim strigând ceva. Prima dată am crezut că ne avertizează că vine boul după noi. Sau vreun urs, lup, jder etc. Nu era cazul. „Hai mă, înco!” am auzit noi (adică eu, G., M. şi L.) când ne-am apropiat suficient. „Hai înco!”

Păi hai. Era un cioban, spre 60 de ani cred, atât de murdar că nu-ti puteai da seama dacă a avut vreodată dermă pe el şi nu licheni. Era acoperit tot cu ţărână şi era desculţ. Judecând după stratul gros de noroi de pe picioare, mă-ndoiesc să fi avut nevoie iarna de obiele şi ciubote. A fi fost inutile. În sfârşit. Ajungem lângă el. Ne întâmpină cu mâna întinsă. I-am dat ţigări. Ne-a invitat la masă. Mirosise oare că aveam un litru de ţuică în rucsac?!

Am mai fost la stâne şi ştiu că nu-s cele mai curate locuri din lume. Totuşi, foamea care ne măcina pe dinăuntru nu ne lăsa opţiunea unui refuz. Am mers la stână. Nu ştiu câţi dintre cei care (sper) vor citi textul ăsta au fost la o stână vreodată. Treaba e că toate arată cam la fel. E coliba propriu-zisă, făcută din lemne, acoperită cu alte lemne peste care sînt puse folii de plastic şi tot felul de alte materiale cât mai impermeabile. Lipit de stână este un mic staul. La o stână focul arde tot timpul pentru că tot timpul acolo se găteşte ceva. Un foc înăuntru şi unul afară. De aceea totul în jur e plin de fum. Şi de miros de zăr şi balegă. Stâna e înconjurată de un gard. Lângă ea se mulg oile/vacile/caprele, de vreo 3-4 ori pe zi, aici nu-s sigur. Cert e că ziua de muncă acolo începe pe la 4-5. Aşa că nu vă plângeţi de programul vostru de la biroul cu computer, dozator de apă, de cafea, de dulciuri etc. Suffer in silence. Bineînţeles, invitabilii câini. Te aştepţi să fie nişte brute care sar pe tine fără preaviz. Greşit. Diferenţa între un câine de stână şi un ignobil maidanez e că primul nu ţi se agaţă de picior fără să-ţi spună înainte că nu ai ce căuta acolo. Eşti avertizat. Dacă insişti, asta e. Gândeşte-te la un chirurg bun. Oricum, ciobanul, al cărui nume uite că nu l-am reţinut, i-a calmat pe câini şi ne-a invitat la masă. Invitat…mă rog. Practic ne-a silit. Părea foarte bucuros că ne vede. Cred că din cauza fetelor. Aveau pantalonii mult prea strâmţi pentru vârful muntelui. Nu ştiu de când nu mai văzuze aşa ceva,  dar ne-a proptit pe fiecare pe câte-un butuc care servea drept scaun la masa de afară.

„Am niiştie zamă cu zăr, caş, urdă, brânză. Hai, staţ jios că ia-amu aduc ola. Pită luaţ ia di-acolo, din saşii şiia”. Şi a adus o cisternă din cea mai bună supă de legume, acrită puţin cu zer, pe care am mâncat-o vreodată. Notă: la stână nu e apă curentă, aşa cum poate s-ar aştepta cineva mai puţin obişnuit să-şi exerseze sinapsele şi pentru altceva decât apăsatul pe tastele telefonului mai deştept ca el/ea. Vesela se spală într-o combinaţie de apă cu zer, refolosită cine ştie de câte ori. Destul de scârbos. Chiar mai scârbos a fost că a spălat farfuriile în faţa noastră, după procedeul deja menţionat. Totuşi, foamea era mai puternică decât greaţa.  Ciobanul ne-a trântit supa în nişte boluri care pariez că ascundeau, undeva dedesubtul straturilor de mizerie, ceva indicii despre răscoala lui Gh. Doja. Lingurile, la fel. Totuşi, ce m-a şocat cel mai tare a fost locul în care era era păstrată pâinea. Cândva, nişte saci din plastic transparent, acum erau la fel de opaci ca un perete dat cu smoală. Surpriza plăcută a fost că în ei am găsit şi nişte bucăţi de pâine mai proaspete, în sensul că se puteam mastica. Alea de mai la fundul sacului era nişte pietre.

Înainte să ne facem curaj să mâncam, am scos ţuica. Faţa lui nu trăda vreun sentiment anume la vederea sticlei, dar cred că sufletul lui era deja dincolo de locul unde a ajuns Voyager 1. I-am turnat un păhărel. Ţuica din el a dispărut în gura fără prea mulţi dinţi înainte ca mâna să-i ajungă în dreptul ei. Pur şi simplu a aruncat-o pe gât, la propriu. G. Nu s-a mai ostenit cu amabilităţile şi i-a pasat sticla. Acela a fost momentul unei scurte dar intense prietenii. Aproape la fel de rapid cum a băut ciobanul întâiul pahar cu ţuică, am terminat noi de mâncat ciorba aia. Ştiu că supă nu este egal ciorbă dar pentru mine sînt fix la fel. Baciul nu a aşteptat să ne terminăm ciorba/supa, că a umplu bolurile la loc. Nu eram sătui, dar nici nu am mai fi vrut. Totuşi, până acasă mai era drum lung, iar ciorba/supa era acolo. O alegere simplă. Dacă la primele linguri nu prea mă gândeam la igiena instrumentarului şi a bucatelor, la a doua porţie deja vedeam toate detaliile jegului. Aproape puteam recunoaşte ce urme de alimente sînt pe farfurie, pe lingură, pe masă etc. Mai aveam puţin până la situaţia în care stomacul mi-ar fi din nou gol. M-am abţinut, cu ceva efort. Cred că, din toate ingredientele alea sin ciorbă/supă, cel mai bun era zerul. Era o ciorbă acrişoară, nu borş, dar cam pe-acolo. Legumele proaspete (se aude la restaurantele din Bucureşti?). Practic, în afara jegului ubicuu, era o ciorbă de 13 stele. Pun pariu că dacă ar fi fost servită într-un restaurant din Bucureşti, toată lumea ar fi exclamat laudativ. În tot timpul ăsta, în care am mâncat, ciobanul a vorbit cu noi. Noi nu prea mult cu el, că ne erau astupate gurile cu linguroaiele. Printre altele, ne-a spus că pe-acolo tot vine o ursoaică cu tuluci, care de câteva ori i-a luat nişte oi. Mai vin şi lupii, dar mai rar. Noroc cu câinii. Am îngheţat. G., M. şi L. au râs. Coşmarul din colivia de canari era la doar câteva ore distanţă. Am stat câteva ore acolo, iar ciobanul nu ne-a lăsat să plecăm fără să luăm fiecare câteva kilograme cu brânză făcută de el. Nu am cerut-o, ne-a oferit-o. N-am putut refuza, era foarte insistent. La schimb, i-am lăsat ţuica şi nişte ţigări. Cum ar spune Bruce Willis în Sin City „a fair trade”.

De acolo am mers pe un drum forestier, surprinzător, chiar prin pădure. Tot speriat, mă uitam în toate direcţiile aşteptând să apară ursul. N-a fost cazul. Nu-mi amintesc cât am mers prin acea pădure, dar părea nesfârşită. Într-un final, dăm de asfalt şi ajungem în Valea Vinului. Se însera deja. Ne oprim la prima cârciumă pe care o găsim. Una încropită într-o casă bătrânească, cu pridvor şi tot ce trebuie. Fără să pierdem timpul, ne apucăm de băut. Bere. Curge atât de bine că nu ne mai oprim. Gălgăiam toţi patru ca o conductă spartă. Vorbiserăm deja cu proprietarul cârciumii să dormim pe prispa aia. Totul era paradisiac. Până când…A apărut el. Ţăranul. Idiotul. Prostul ca noaptea. Eu şi G., nu ştiu, de ce, mai aveam încă la brâu cuţitele. Ced că pur şi simplu le-am uitat acolo. A un moment, de masa noastră se apropie un tip. Necioplit băştinaş, cu palmele cât masa şi cu ochii sticlind la vederea fetelelor. Fără să aştepte vreo invitaţie, se aşează la masă. Încep întrebările inevitabile. Asta e chestia car mă scoate din minţi la românul „ospitalier”. Îţi pune atâtea întrebări, vrea să ştie tot despre tine, ce faci acolo, unde mergi, de ce mergi acolo, când ai venit, cât stai, cum te cheamă, câţi ani ai etc etc etc. Evident, nici ăsta nu era altfel. După toate zecile astea de întrebări, urmeză aia tricky.”Faine cuţâtiele. Dă să le văd şî io.” I-l dau pe al meu, că era mai puţin ascuţit. În caz că are de gând, evident, din ospitalitate autohtonă, să vadă dacă avem sângele roşu, aşa cum trebuie, să nu facă răni prea grave. G. Deja desfăcuse teaca cuţitului lui. Nu ştiu dacă s-ar fi ajuns la scandal, dar nu aveam de unde şti ce e în capul mierloiului. Asta-i o altă chestie cu românii ăştia de la sate (cred că toţi sînt la fel până la urmă, dar uneori educaţia chiar are efecte), mai ales ardeleni: sînt atât de ascunşi, de vicleni, de alunecoşi, că te apucă exasperarea. Idiotul studiază cuţitul îndelungat. Mi se părea că nu ar mai vrea să mi-l dea înapoi. „Unie staţ la noptie”? „Nu stăm, plecăm la Ilva”. „Am o cabană, da’ are numa două locuri, pentru fete”. Ceee??? S-a spulberat tot farmecului îmbătatului pe pridvor…”Nu merci, plecăm”. „No hai, că voi doi staţ aişi, şî fetele la cabană”. NU!. Un refuz la ţară, nu ştiu de ce echivalează cu o jignire…Ăla a tot insistat, noi am tot refuzat. Într-un final, n-am mai stat la taclale şi am plecat, lasându-l pe ăla singur la masă. Era deja noapte şi începuse şi ploaia. Tot drumul până în Şanţ, un sat de unde puteam lua dimineaţa un tren, ne uitam cu groază la fiecare maşină care trecea pe stradă. Am ajuns, într-un final, în gara din Şanţ. Unde m-am prăbuşit în sala de aşteptare într-un somn de 5 stele.