Despre muzici de vara: Summer Well vs A Summer’s Tale

Dupa ce nu am ajuns pana acum la niciun festival (da, am 32 de ani si inca ma suport si dupa aceasta marturisire), am ajuns anul acesta la doua. Cele din Vama Veche sau defunctul Festival Mamaia chiar nu se pun.

Primul a fost A Summer’s Tale din Luhmuhlen, Germania, iar cel de-al doilea a fost Summer Well, tinut pe Domeniul Stirbey in Bucuresti.

Ce trebuie sa stiti despre mine? De cele mai multe ori in ultima vreme, ma uit la line-up-urile de la festivaluri ca taranul intr-un meniu de restaurant cu stele Michelin. Undeva, dupa facultate, cred ca am intrat intr-un fel de inertie muzicala, stare de spirit care nu m-a impiedicat sa ajung la mai toate concertele, dar care nu m-a mai facut fanul nimanui. Nici macar fanul meu nu mai sunt. Am ramas cu ceva Timpuri Noi, Skunk, Depeche, Metallica, Chemical, Massive, ceva rapperi, ceva clasici, ce am mai prins din mers. In fine. Intelegeti. Ce vreau sa spun este ca am cam pierdut legatura cu scoala noua de muzica, dar curioasa tot sunt.

Asa ca dupa ce am ratat, din nou, Electric Castle, am plecat in Hamburg cu o prietena, adevaratul motiv al acestei deplasari fiind doua concerte pe care ea tinea mortis sa le vada, Damien Rice si Sigur Ros. La asta se adauga si santajul psihologic la care m-a supus.

Cum sanatatea nu-mi permite inca sa ascult prohodul care iese din corzile lui Damien Rice, am zis ca la Sigur Ros merg dintr-un singur motiv. Concertul lor era in cadrul unui festival, A Summer’s Tale, iar eu voiam neaparat la festival. Oricare. In afara de Garbage, nu mai stiam pe nimeni de la A Summer’s Tale.

Ce am remarcat in Germania la A Summer’s Tale? Festivalul s-a tinut in Luhmuhlen, in perioada 10-13 august. Eu am fost la doua zile, pe 10 si pe 11. In pretul biletului, care a fost cam 100 de euro pe doua zile, deci scump ca dracu, era inclus transportul cu trenul din Hamburg pana in Luneburg, un oras situat cam la 15 kilometri de Luhmuhlen. Tot in pretul biletului era inclus si transportul cu autobuzul din Luneburg la locul in care se tinea festivalul. Autobuzele circulau din ora in ora, sau ceva de genul, dar cumva transportul a fost bine dimensionat pe structura festivalului. Adica venea masina la ora fixa, se urcau atatia pasageri cate locuri erau si cativa in plus, si la ora stabilita pleca. Am gasit locuri de fiecare data, nu a fost imbulzeala, totul fain-frumos. Mai mult, la plecarea de la festival, oamenii erau organizati pe sistemul folosit in aeroporturi, la controalele de securitate, adica pe acele benzi. Se intra numai pe la sofer, asa ca nu ne calcam in picioare sa prindem loc. In orele de varf, veneau cate doua autobuze deodata.

Si la A Summer’s Tale se merge cu cortul. Masinile intrau in zona de camping pe niste benzi speciale, astfel incat parcarea arata foarte bine.

La intrare, copiii primeau niste bratari pe care era scris numele unui parinte si numarul lui de telefon. In fata scenei era pus nisip, chestie care s-a dovedit foarte inspirata pentru ca si acolo a plouat. In loc de balti cu noroi, era nisip ud. Mai mult, in unele locuri erau pusi peleti de lemn. Din nou, totul era curat.

In fata toaletelor, erau niste cutii mari cu rumegus. Inainte de a intra, luai un pahar cu rumegus, il aruncai in toaleta inante de eliberare, si ca prin magie nu miroasea urat. Tot ca prin magie, la iesire erau dozatoare de dezinfectant. Si ceea ce era cu adevarat magic era ca la toalete era mereu hartie igienica si capacele erau curate. Erau mai curate decat cele de la mine de la munca si incerc sa ies din acest subiect.

Poate nu este cea mai fericita trecere, dar mancarea nu a fost chiar misto la A Summer’s Tale. Adica destul de plictisitoare, cartofi prajiti la 5 euro, carnati.

Lumea era foarte diferita de ce vezi pe la noi la concerte. Foarte multi copii cu parintii adiacenti, dar si oameni mai in varsta, ceea ce-i dadea festivalului o anumita cumintenie binevenita.

In muzica nu intru pentru ca nu am inteles nimic din ea. Adica de ce as sta in ploaie sa-i ascult pe niste islandezi cum plang pe scena zicand versuri pe care nimeni nu le intelege, nu stiu. Daca tot vreau sa ascult muzica asta, stau frumos acasa sub paturica, alaturi de o carte buna si-mi vad de treaba.

La intoarcerea in tara, am fost la Summer Well, pe 13-14 august, pentru prima oara in viata mea.

Transportul a fost (ne)asigurat de RATB, alaturi de organizatorii de la Summer Well, si cred ca aici pot sa ma opresc. La 14:30 pornea prima cursa spre Domeniul Stirbey iar lupta era pe viata si pe moarte la 30 de grade. Lumea putea intra pe toate usile intr-o dezorganizare desavarsita. Calatoriile se validau insa de controlorii care incercau sa faca un lant uman in fata multimii doritoare de muzici.

Odata ajunsa la Domeniul Stirbey insa mi-au trecut nervii. Locul este cu adevarat superb. Food-court-ul a fost bine organizat, cu o gramada de optiuni, de la pizza facuta de Camionetta, pana la fel si fel de burgeri, inghetata, peste in paine si alte minunatii, de nu mai stiai pe ce sa-ti dai banii. Mult peste A Summer’s Tale. Preturi de festival, evident.

Lumea a fost insa complet diferita fata de cea de la A Summer’s Tale. Initial m-a enervat multimea aia tanara si lipsita de riduri pentru ca in mod clar pustoaicele alea erau niste naive superficiale care doar aratau impecabil.

Multe blogger-ite de fashion, o specie care-mi place ca praful in ochi, hipsterii de serviciu, vedetute si vedete, oameni misto si oameni mai putin misto.

Puteai sa faci yoga, sa-ti faci fotografii, sa te dai cu paddle board-ul, sa stai in hamace, in sezlonguri imense, sa faci parapanta. In fine. Mult mai fun decat la nemti. Si vremea a fost un mare plus.

Toaletele au fost insa aceeasi poveste trista ca de obicei, cu cozi imense si o sa ies rapid din subiect pentru ca stiti prea bine cum merg treburile.

La Summer Well mi-am dat seama ca gata, fac parte din alta generatie. Ma uitam la copiii aia cum rezonau la melodiile scremute de la Years&Years si nu pricepeam nimic. Solistul nu putea sa duca un cantec pana la final, dar lumea era in delir. Cred ca ma holbam la tineretea aia cum se uita maica-mea la mine cand ii ziceam de profunzimea versurilor de la BUG Mafia.

In prima seara, a salvat situatia Hurts. Nu ca a salvat situatia, a anulat toata cacofonia muzicala de dinainte. In a doua seara, dupa ce a terminat de…nu stiu ce facea baietelul ala de Years&Years pe scena, dar nu cred ca se numeste cantat, au venit The Chemical Brothers.

Imediat dupa ce a terminat Years&Years, locul din fata scenei s-a eliberat. Am avut cat se poate concret imaginea diferentelor de generatii. Plecau astia de 20 de ani, se adunau cei de 30. Vedeai zambetele complice. Visam la concertul asta. Il doream din toti porii. Stiam ca o sa ma invelesc in transpiratie si praf si abia asteptam.

Initial eram undeva in fata scenei, dar la un moment dat functionam in alt ritm fata de cei de langa mine si am plecat. Am gasit un loc de unde vedeam si scena si aveam si spatiu de manevra. Apoi nu prea a mai contat nimic. Erau doi pusti la picioarele mele pe o perna si se jucau la ceva joculet cu o masina. Apoi se mai sarutau in timp ce Chemical genera isterie pentru mine. Cum naiba tipi laYears&Years si stai la Chemical?

Cred ca am reusit sa le ridic tot praful in cap pentru ca la un moment dat au plecat. Nu stiu cate calorii am ars, dar aveam tricoul ud pe mine. La spate, parul imi era lipit de ceafa. Nu-mi mai simteam picioarele.

Clar, mai sunt lucruri de reparat la noi ca organizare, dar mancarea este mult mai buna, lumea parca e mai pusa pe rele si pe distractie. In plus, o ora de Chemical face cat doua zile de perfectiune nemteasca. Si a mai fost o chestie misto la Summer Well. Dupa ce s-au dus toti „copiii” la culcare dupa Years&Years, a ramas la Chemical o comunitate tare misto.  O ora si jumatate a tremurat padurea sub pasii acelei comunitati si a muzicii facuta de doi tipi pe scena.