Despre scaune si altele prin Milano

Imi place Milano cu aceeasi incapatanare cu care tin uneori la oamenii care nu-mi fac bine. Eu stiu ca este mare si murdar,  galagios si infidel, dar nu ma pot descotorosi de el. Milano este cel mai cel oras din cate am vazut eu. Anul acesta, la inceput de aprilie, m-am dus intr-un weekend fulger la Salone del Mobile si, ce sa vezi, a ajuns sa-mi placa Milano si mai tare. Va spun imediat de ce, organizat si bine argumentat, asa cum nu o sa fie niciodata Milano. In veci!

Eu sunt destul de atrasa de partea aceasta de design, arhitectura, arta, neavand niciun moment pretentia unui cunoscator, ci mai degraba curiozitatea unui incepator.

Inainte de a pleca la Salone del Mobile, am vazut un documentar, The Human Scale, pe care vi-l recomand din toata inima. Este un film despre cum de la un moment dat incolo dezvoltarea oraselor nu a mai tinut cont de locuitorii lor.

In multe cazuri, orasele au inceput sa fie construite pentru masini. Arterele largi, podurile suspendate, toate au eliminat treptat pietele, spatiile verzi si astfel tesatura ubana s-a destramat. Oamenii s-au mutat spre periferii, si-au construit case, dar tendinta de urbanizare este acum mai accentuata ca niciodata, asa ca acele cartiere-refugiu risca sa devina noile ghetouri.

Administratorii metropolelor si-au pus o intrebare? Cum ii facem pe oameni sa se simta din nou bine in orase? Astfel, in locurile in care conducatorii inteleg importanta pastrarii acestei tesaturi urbane, au inceput sa reapara pietele, sa fie interzise masinile, sa fie protejate centrele. Cazul tarilor nordice in care bicicleta este vedeta incontestabila a mobilitatii este bine cunoscut.

In Melbourne, aleile din spatele cladirilor de birouri, care erau utilizate mai ales pentru depozitarea gunoaielor, au fost transformate in spatii sociale prin atragerea investitorilor in cafenele sau baruri. Ce le-a placut oamenilor in aceste locuri? Dimensiunea. Strazile mici cultiva interactiunea. Niciodata un om nu se va simti bine intr-un loc cu strazi foarte largi, cu spatii coplesite de cladiri imense, din simplul motiv ca o astfel de arhitectura nu este croita pe dimensiunea sa.

Autorii filmului au dat si exemplul Italiei si au pus o intrebare simpla: De ce mai toata lumea se simte bine acolo? In majoritatea oraselor italiene, sunt zone, de obicei centrale, care sunt construite pe talia omului, sunt strazile inguste in care interactiunea cu cel de langa tine este aproape involuntara, sunt pietele care in sine sunt spatii de socializare. Desigur, orasele italiene au partea lor industriala, dar nu uita de oameni. Poate si de aia sunt asa de prietenosi, pentru ca orasul ii pune la vorba si la interactiune, nu scoate untul din ei de dimineata pana seara.

De cand am inceput sa calatoresc, nu cred ca a fost vreun an in care sa nu ajung cel putin o data in Italia si sa nu ma intorc de acolo cu mintea odihnita, cu 1-2 kile in plus, dar intotdeauna bucuroasa de “accesorii.” Cred ca dupa acest film mi-am dat seama mai bine si ce anume ma face sa ma simt atat de grozav. Structura oraselor italiene este unica. Si inghetata e unica…si pizza.

Revin la Milano si la Salone del Mobile.

M-am trezit sambata la 3 dimineata, la 6 am avut avionul, am aterizat si am luat direct metroul spre Rho Fiera, centrul expozitional din Milano. Intrarea la Salon a fost vreo 33 de euro, nu am stat la nicio coada, am primit harta si am intrat.

Ceea ce trebuie sa stiti este ca Salone del Mobile nu este Targul de Mobila de la Romexpo, ci este un eveniment care seteaza ceasurile in materie de design la nivel global. Sute de mii de vizitatori din toata lumea vin acolo si printre ei eram si eu, in adidasi si cu un rucsac atarnat in spate, blugi rupti si ochelari de soare.

Salonul este organizat in mai multe pavilioane, dar cel dedicat luminii, Euroluce, pe mine, cel putin, m-a nenorocit pe viata. Nivelul de detaliu la care s-a ajuns in instalatiile de iluminat este uluitor. Diversitatea de forme, de materiale, combinatiile de culori sunt absolut uimitoare. Nu sunt lampi, sunt obiecte de arta, pentru ca lumina a devenit unul dintre cele mai importante elemente in materie de design.

Mai este un Salon Satelit care este destinat tinerilor designeri. Poate ca nu stiati, dar mobila a devenit intre timp si aparat de facut exercitii fizice, iar in spatiile de lucru, de exemplu, mobila viitorului isi va schimba functiunile in concordanta cu cerintele oamenilor care populeaza acea cladire. Ce este azi un scaun, maine poate deveni o masa si tot asa.  Exista materiale textile care izoleaza fonic. In unele sedii de firme, sunt capsule in care angajatul intra si loveste cu niste bete de toba in ziduri putand sa-si creeze propriile melodii. A terminat omul de eliminat nervii, se duce frumusel la biroul sau si duce EBITDA-ul pana la cer.

Salone del Mobile este de fapt un bilet spre viitor pentru ca spatiile si felul cum le organizam evolueaza cu noi. Intr-un studiu realizat de IKEA si prezentat in cadrul Romanian Design Week se arata ca locuintele tind sa devina tot mai mici, pe masura ce ideea de familie traditionala nu mai este la fel de interesanta pentru Millennials. Daca nu mai vreau copil, sot, bunica, purcel si catel in apartament, atunci poate nu mai am nevoie de fel si fel de chestii. Mobila se muleaza pe cerintele mele.

Desigur, vei gasi ceva si pentru oligarhul din tine la Salone del Mobile, tigrisori de aur sau mai stiu eu ce alte chestii trebuincioase in palatul oricarui interlop.

Ceea ce am mai remarcat la Salone del Mobile a fost amabilitatea oamenilor. Am intrat in standul Hastens, poate cel mai luxos producator de paturi din lume, si m-am tolanit fain-frumos intr-un patuc de 100.000 de euro in timp ce seful standului imi facea poze si radea cu mine. Eram incaltata si ma tavaleam intr-un pat pe care nici eu, nici familia mea, nici copiii copiilor mei, daca i-oi avea, nu l-am putea cumpara chiar daca ne punem toti economiile laolalta si mai spargem si o banca. In Chaboo nu m-au lasat sa intru asta vara pentru ca eram in slapi.

Ei bine, si dupa ce am stat eu vreo 6 ore la Salon, trecand dintr-o revelatie in alta, m-am gandit sa ma duc la hostel sa imi las rucsacul, care deja devenise insuportabil, si apoi sa plec in oras din nou.

Ce sa mai treci pe la hostel cand in Milano se organizasera districte de design in cele mai misto cartiere. Practic, tot orasul era o imensa opera de arta. Oamenii erau pe strazi, case care in mod normal erau inchise acum erau deschise publicului, curtile bisericilor erau transformate in expozitii, intrai intr-un spatiu, dadeai de te miri ce instalatie, galerie de arta si tot asa. Treceam din bucurie in bucurie de parca traiam un fel de Mos Nicolae continuu si voi stiti ca sunt fan Mos Nicolae de mica. Am intrat intr-un magazin, mi-am luat un parmezan, niste sunca, mere si rosii si m-am catarat pe un gard sa ma uit la toata lumea aia. Ii iubeam pe toti. Ma rog, si parmezanul era bun.

Pe la 10 seara am ajuns si eu la hostel si probabil am lesinat. A doua zi am pornit din zori sa mai vad ce sa mai intampla in oras. Am ajuns prin Navigli, o minune de cartier, am papat inghetata, am intrat in curti care ascundeau mici paduri tropicale, am vazut case in care nu voi sta niciodata, dar in care mi-am imaginat pentru o secunda ca as locui, iar pe la 4 dupa-amiaza pur si simplu am cedat.

Te consuma atata frumusete, dincolo de efortul fizic. Te consuma sa treci dintr-o uimire in alta cand in Bucuresti tot colectionezi dezamagiri.

Mi-am mai luat ceva mancare si am ajuns in Gradina Botanica din Brera, un loc perfect oricum. Acum, cu ocazia Salone del Mobile, s-au gandit ei sa puna niste canapele imense printre plante si sa agate de crengile copacilor balansoare. Puteai sa dormi lejer. In balansoare nu te puteai da, erau puse doar de forma, dar aratau minunat.

Pentru mine, acea interdictie nu a reprezentat nimic. Mi se parea o chestie atat de misto…Sa pui balasoare in copaci…Dar veneau pustii din Milano si isi intrebau nemultumiti parintii: Daaa, de ce, de ce au mai pus leaganul, daca nu ne putem da in el, ce rost are?

Da-i si explica-i pustiului ca sunt norme de siguranta, ca nu tin crengile si tot asa. Pe mine nu m-a dus capul la asta pentru ca eu nu am crescut intr-un oras care sa fie construit in jurul meu, cu care sa pot sa interactionez, pe care sa-l iau la intrebari.

In timp ce copiii din Milano nu erau convinsi de utilitatea unui leagan, care mie mi se parea asa de frumos incat nici nu-i mai cautam o logica, in Bucuresti tocmai se montau oua si iepurasi de Paste, iar in fata Casei Poporului gaini supradimensionate trageau calesti in care stateau iepuri. Despre asta este vorba. Si despre turnichetii de la metrou care se vor transforma in usi batante pentru confortul meu, fara sa fi cerut vreodata acest lucru.

Alta intrebare, pustiule?

P.S.

Daca sunteti in cautarea unui hostel frumos in Milano, innoptati fara ezitare aici. Foarte curat, safe, la sosire primesti o bere sau un vin din partea gazdei, ai micul dejun asigurat si cina, plus ca locul este frecventat de oameni foarte misto. 

2 thoughts on “Despre scaune si altele prin Milano”

  1. Fara limite: decoratiuni cu scorpioni din aur si carcalaci din nu stiu ce alt metal !???
    Si cand te gandesti ca noi suntem inca in “era” gandacilor de bucatarie, fara leac… 🙂
    Te rog, doua cuvinte despre poza 77: copac subacvatic sau pesti zburatori?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *