Dificilul Berlin

Stiti care este problema cu prea multe vizite in Italia? Te strica, ti se obisnuieste ochiul cu o frumusete care are insa un caracter irepetabil. Ei sunt simpatici, zambesti si primesti gelato gratis, savurezi pesto si apusuri in Florenta si apoi ajungi in Berlin si nu mai intelegi nimic.

Nu va mai spun ca am plecat in Berlin la o zi dupa ce sosisem din Istanbul si daca nu v-ati dat seama eu sunt fan Istanbul de mica. Am ajuns in Berlin dupa ce Istanbulul m-a trecut printr-un carusel absolut indecent de arome, culori, experiente, aglomeratii si asa mai departe. Asteptarile erau imense.

Ca sa fie treaba buna, am avut si o escala in Viena. Mie-mi plac austriecii asa cum imi place broccoliul. In aeroport in Viena era agitatie mare pentru ca Germania suspendase temporar acordul Schengen iar o angajata ne anunta disperata ca aveam nevoie de un document de calatorie valid.

Eu credeam ca trebuia sa am pasaportul la mine, ceea ce nu aveam, asa ca m-am panicat, dar de fapt era bun si buletinul.

-Nu va suparati, dar cum credeti ca as fi ajuns pana aici fara un document de calatorie valid, intreb si eu ca sa ma aflu in treaba.

-Va trebuie un document de calatorie valid, a venit prompt raspunsul imbecil din partea angajatei.

Ya, ya. Snitel.

Eu oricum abia asteptam sa ajung in Berlin pentru ca auzisem numai lucruri bune despre acest oras. Aveam in minte un spatiu foarte creativ, industrial, golit de dantelarie, dar in niciun caz sec. Ma gandeam la un fel de Copenhaga, numai ca mai misto, un fel de Madrid, dar mai acid. Abia asteptam ironiile fine din Berlin.

Cu aceste ganduri in minte am ajuns si la hotel, mi-am lasat valiza si am pornit sa vad orasul. Eram cazata chiar langa East Side Gallery, sectiunea de 1,3 kilometri din zidul Berlinului. Azi sectiunea este acoperita cu peste 100 de “tablouri”, expresii artistice mai mult sau mai putin reusite, tentative de a acoperi unul dintre cele mai odioase fructe ale mintii umane. Se joaca barbut langa zidul Berlinului iar cimentul este protejat in anumite sectiuni de garduri de fier. Este spalat periodic, este ingrijit. Trecatorii din Berlin nici nu mai baga in seama zidul. Parca se fac ca nu-l vad. Doar turistii fac poze. Am mers pe toata lungimea lui, dus-intors. Nu este un zid frumos, culorile nu-l imblanzesc, dar nici nu te sperie. Este un zid. Altul ca el nu mai trebuie sa mai existe.

Am mers apoi pe marginea raului Spree pana la o fabrica dezafectata de textile. Peste tot erau desene pe pereti. Se lasa frigul iar cladirile din Berlin sunt ca niste cuburi de gheata. Nu era prima impresie la care ma asteptam.

A doua zi a trebuit sa-mi schimb cazarea, undeva in apropiere de Alexanderplatz. Am luat-o pe jos, cu valiza dupa mine sa fac cunostinta cu orasul de la care tot asteptam minuni. In Alexanderplatz este un turn de televiziune care-ti devine cel mai bun punct de reper, dar nu e nimic impresionant. Piata este aglomerata, sunt magazine, sunt oameni multi, dar aceleasi si aceleasi cladiri oribile. Numai cuburi, numai colturi, numai culori inchise.  Ceva mergea teribil de prost. M-am incapatanat si mi-am pus pe telefon toate locurile pe care ar fi trebuti sa le vizitez. Toate.

Am ajuns la poarta Brandenburg. Eu nu vreau sa par carcotasa, dar mai frumoasa este Poarta Sarutului. Am fost la cladirea Reichstagului, locul care adaposteste parlamentul Germaniei. Dragut, dar cladiri mari si frumoase crezi ca nu am mai vazut eu,  Berlinule? Am fost putin prin Tiergarten, un parc, iar apoi la Memorialul Evreilor, un labirint format din peste 2.700 de blocuri de beton. Mi s-a parut interesanta ideea. Mi-a placut faptul ca puteai sa te pierzi printre blocurile acelea, ca evadai din oras, ca nu mai auzeai nimic, nu mai vedeai pe nimeni. Erai tu si blocurile de beton asezate pe o suprafata care imita nista valuri. Daca te uitai in zare aveai impresia ca esti in mijlocul dealurilor din Toscana. Exagerez cu frumusetea, dar in acel moment imi doream cu disperare sa gasesc ceva care sa-mi placa.

Am mers mai departe spre Potsdamer Platz, una dintre marile piete ale orasului. Oribil. Imi venea sa ma tavalesc pe astfaltul ala al naibii de perfect.

Am mers mai departe si am ajuns la Checkpoint Charlie, cel mai cunoscut punct de trecere din Berlinul de Vest in cel de Est de pe intreaga structura a zidului. Aici este o mare plaja urbana, un spatiu umplut cu nisip si sezlonguri in care lumea sta la bere, burgeri si la vorbe. In sfarsit, gasisem un loc care sa-mi placa si mie. Mi-am luat o cola si m-am aruncat lenesa pe un sezlong. A venit si o bere pentru ca am reusit sa ma imprietenesc cu niste americani simpatici, cu un simt al umorului frumos dezvoltat. Odihnita si cu increderea refacuta in Berlin am mers mai departe spre cartierul Kreuzberg pentru ca auzisem eu ca este plin de terase si de magazine de designer si ca este un loc foarte cosmopolit. Poate nu am ajuns eu in ziua care trebuia, dar in Kreuzberg am dat de doi oameni, magazinele erau inchise iar cafenele erau departe de ceea ce-mi imaginam eu. Cand ma gandeam la cafenelele din Istanbul imi venea sa plang. Pentru ca tacamul sa fie complet, mi-era si o foame de-mi venea sa lesin iar eu la foame fac destul de urat. Urat ca Berlinul.

Am luat metroul si m-am dus la Museum Island. Oribil. Locul este un santier. Nu te puteai uita la statui ca-ti intra o macara in ochi. Am trecut pe langa catedrala si nu am simtit deloc nevoia sa ma opresc. Adica, sa fim seriosi, nu era chiar Sfantu Petru din Roma.

La un moment dat aud zgomot de roti. Erau niste chei cu cefe late care forjau un Ferrari, cred. Am mai facut eu cativa pasi, am ajuns pe langa zona de muzee si cand-colo ce sa vad? O cogeamite nunta de oameni mai mobilati cu grasime pe frunte decat cu neuroni in cap. Mireasa era o oda adusa operatiilor estetice iar el era frumos ca un cosmar. Scena era completata de o tiganca acordeonista. Pe malul raului mai stateau niste oameni la soarele care deja apunea. Imi venea sa ma arunc in apa.

Cu chiu cu vai am gasit un magazin deschis, mi-am luat ceva de mancare si m-am retras la gazda mea care daca nu ma duceam eu sa o salut, nu cred ca iesea din camera. Am lesinat.

Ma trezesc a doua zi si ma duc spre Reichstag sa-mi fac o programare pentru ca altfel nu se viziteaza cladirea. Trec pe langa o cafenea. Cred ca era 10-11 dimineata si cum incercam eu sa-mi fac curaj si sa-mi spun ca e frumos si Berlinul, o doamna de la o terasa elibereaza o ragaiala de mi-au crapat ochelarii de soare. Clar. In acel moment, Berlinul era pentru mine o cauza pierduta. Cu ochii aproape in lacrimi m-am dus sa-mi fac blestemata aia de programare sa vad nenorocita aia de cladire. Normal ca nu am mai prins loc in ziua aia si mi-am facut programare pentru duminica. La noi era Pastele. Dupa ce am stat eu la codita, am luat-o prin Tiergarten, parcul, ca sa ajung la Kurfustendamm, unul dintre cele mai cunoscute bulevarde din Berlin. Am vazut o veverita. Am mers de am innebunit. Strazi pustii peste strazi pustii. Cand am ajuns la Kurfurstendamm, loc care se afla pe langa Gradina Zoologica eram deja plina de nervi. Nu-mi placea nimic.

Si acolo mi s-a schimbat norocul. Am intrat la intamplare in Bikini Berlin, un fel de galerie comerciala cu magazine de designer. In galerie, de tavan atarnau mii de flori uscate, aveai o gradina suspendata deasupra capului, iar niste geamuri imense te lasau sa vezi chiar in gradina zoologica. Oamenii beau sucuri naturale si se uitau la maimute. Normal ca fix ca o maimuta ce sunt asta am facut si eu. Apoi m-am urcat pe cladire si tot Berlinul a fost deodata la picioarele mele. Nu ma mai deranja sticla pentru ca era si multa verdeata, iar Tiergarten se vedea de sus ca o mare verde cu o veverita in ea. Tot in locul acela este si 25 Hours Hotel. Daca aveti bani, stati acolo pentru ca este un loc dintr-un alt film. Am stat la un astfel de hotel in Viena si m-a facut sa reconsider un oras care initial nu-mi placea deloc. In aceeasi cladire este si Monkey Bar, un rooftop bar care arata excelent. Este pacat sa nu beti un pahar cu vin acolo si sa mancati ceva.

Odata revenita la viata am zis sa dau o tura si pe la Muzeul de Fotografie din apropiere, un muzeu dedicat operei lui Helmut Newton. Mie mi-a placut mult pentru ca Newton are ceva foarte nelalocul sau in felul in care vede femeia. Imi place genul acela de femeie monumentala, lucrata, cu forme tepene, cu atitudini arogante. Florenta il are pe David a lui Michelangelo, dar perechea lui ideala este clar femeia lui Newton.

Am dat apoi si o tura pe la Muzeul de Egiptologie ca sa vad statuia lui Nefertiti si apoi am fugit la un restaurant coreean din Mitte, la YamYam. Grea alegere. Nimerisem intr-o zona in care erau fel si fel de restaurante, vietnameze, japoneze, mii de brutarii (nu erau mii, dar deja vedeam dublu de foame). Mi-am luat o ciorba picanta plina de taitei si de legume crocante, cu carne de vita si fel si fel de condimente. Desigur am varsat juma de litru de sos de soia pentru ca niciodata nu ai cum sa pui prea mult sos de soia si am mai aruncat in bolul acela si un fel de varza murata piscacioasa. Eu nu stiu daca voua va suna bine ce am mesterit eu acolo, dar rezultatul a fost grozav. Foarte bun. Zambeam cu mancarea in fata si cu sucul de aloe si ma uitam la lumea aceea multa care deodata mi se parea asa de frumoasa ca-mi venea sa-mi cer iertate de la Berlin.

Cu burta plina am mers mai departe fara noima pe strazi pana am dat intr-o patiserie de unde mi-am luat rapid un cheesecake si o negresa ca sa le imperechez asa cum trebuie. Mancam cheescakeul ala plin de calorii si de minuni si ma gandeam ca oras asa simpatic ca Berlinul eu nu am mai pomenit.

Tot mergand eu asa degeba am nimerit la Cafe Cinema, un loc pe care te astepti sa-l gasesti in Berlin, plin de graffiti si de lume pestrita si apoi am mai ajuns in niste curti interioare colorate si in niste blocuri cu niste scari inconvoiate ca niste serpi. Ba nu, ca niste melci cu scortisoara.

Tot hoinarind eu asa pe strazi, ce sa vezi? Mi-am dat seama ca este noaptea galeriilor in Berlin si voi stiti ce se intampla intr-un moment ca asta? Toata lumea este pe strazi, la vin in raze de soare, este muzica si agitatie, ceva foarte latin pentru rigidul Berlin. O biserica de langa Kunsthaus Tacheles, un fost centru de arte din Berlin in care nu am putut sa intru, era transformata in galerie iar pe un panou alb scria cu sarma indoita decorata cu frunze de sticla Wonderland (Tara Minunilor). Asta voiam sa vad in Berlin. Lucruri neasteptate. Iepurasul alb se aratase in sfarsit.

Am dormit in seara aceea cu linistea ca relatia dintre mine si Berlin incepea sa functioneze.

A treia zi, adica de Paste cum ar veni, am plecat din nou la Reichstag pentru ca la 11 aveam programarea. Te urci direct in cupola de sticla a parlamentului iar de acolo privelistea oferita de Berlin este spectaculoasa. Vartejul care este ocrotit de cladire este de fapt un sistem foarte ingenios de aerisire, iar in zilele cu ploaie apa este colectata si filtrata. Sus primesti un ghid in care ti se explica imprejurimile. Asa am aflat ca peste drum se afla Muzeul de Arta Contemporana (Hamburger Bahnhof- Museum für Gegenwart), in imediata vecinatate a Garii Centrale, si mi-am zis ca daca tot sunt acolo rupta de oboseala sa-mi dau lovitura finala.

Pe malul apei lumea statea la soare, dar eu nu aveam timp de asa ceva. Aveam pingele de tocit. Gara este spectaculoasa, o structura frumoasa de otel si sticla intr-o forma rotunda, iar Muzeul este foarte bine echipat cu opere de Warhol si de Lichtenstein si, mai mult, este gazda proiectului Manifesto semnat de Julian Rosefeldt in care joaca Cate Blanchett in multe roluri.

Proiectul vorbeste despre rolul artei in societatea de azi, despre felul in care artistii trebuie sa-si remodeleze cumva mesajul ca sa fie receptat de o societate faramitata. La un moment dat, cand ajungi in centrul salii toate personajele interpretate de Cate Blanchett vorbesc in acelasi timp, mesajul devine neintelgibil, este un haos total. M-a luat zambetul inconjurata de toate acele Cate Blanchett impecabile si superbe pentru ca mesajul era paradoxal de clar. Aceeasi faramitare care se simte la nivelul societatii se simte si la nivelul artei. De aici urmeaza un nou inceput. In fine, asta am priceput eu.

Dupa ce am mai stat un pic cu Cate, m-am suit in metrou si am mers la Mauerpark pentru ca duminica este targ de vechituri acolo. Nu sunt un fan al acestor manifestari pentru ca nu am rabdare, dar trebuie sa faceti un drum pentru ca este un alt Berlin, un Berlin foarte boem. Este mancare buna peste tot. Agatati-va de un sendvis sau de orice altceva si mergeti spre amfiteatrul din parc. Asezati-va pe scari, undeva la umbra, langa cateva sute de necunoscuti si uitati-va la spectacolul dat de artistii de acolo. Am ras copios, asa singura cu negresa mea de ziua trecuta. Am stat la doua numere si as mai fi stat, dar eu cand sunt in deplasare nu am stare. Asa ca am luat-o la picior prin Prenzlauer Berg, unul dintre cele mai frumoase cartiere din Berlin, plin de terase si de culoare. As fi baut ceva in fiecare crasma, as fi stat la fiecare masa, asa frumusel era locul. Are un aer pe deplin parizian acest cartier. Am insistat sa ajung si in Volkspark unde am lesinat pe un petec de iarba. M-am uitat la lumea care statea la gratare sau care juca volei si mi-am dat seama ca si germanii sunt oameni.

M-am intors apoi in centrul orasului si am fost sa mananc un ramen la Cocolo, un restaurant japonez ca un vis. Statea lumea la coada ca sa prinda un loc, iar la rand erau multi asiatici, ceea ce m-am gandit ca este un lucru tare bun. Am luat un loc la bar, mi-am luat un ramen si o bere Asahi si am stat cuminte. Mancarea era facuta in fata mea de bucatari asiatici. Muzica era din acelasi film iar pe pereti erau pergamente cu inscriptii si desene asiatice. Era perfect locul. Perfect. A venit si ramenul putin picant, plin de bunatati in el, cu un mic cubulet de carne de porc de trebuie sa ma opresc din scris de emotie cand ma gandesc la dansul. Cu un sorici crocant si un gust asa de inmiresmat de ziceai ca mananci o bucatica de rai. Porcul era din rai. Si desi nu ai spune ca este cine stie ce combinatie, zeama avea si putin gust marin. Era perfecta si era perfecta chiar daca langa mine pleoscaia un japonez de-mi venea sa-l pleznesc. Atat de bun era ramenul ala incat l-am iertat.

Era o lumina ca un aur lichid pe strazi. Incet, incet orasul se inchidea, se pregatea de ziua luni iar eu trebuia sa ma pregatesc de plecare. Ne-am inteles tare bine, Berlin si cu mine pana la final, iar intalnirea dintre noi a avut loc la momentul potrivit. Sunt relatii care te fura din prima, fulger, cum este Italia toata, dar vine si o varsta cand iti dai seama ca unele compatibilitati nu apar din senin, ca trebuie sa muncesti la ele, sa-ti calci pe suflet, sa insisti, sa lupti un pic. Atunci iti place si Berlinul.

2 thoughts on “Dificilul Berlin”

  1. Rox, citind si privind pozele am alunecat cu gandul in trecut si mi-am amintit de intamplarea frumoasa petrecuta dupa ce ai publicat in zf primul articol despre Istanbul. Mai tii minte? Mi-ar placea sa descopere un german omagiul adus de tine , prin aceasta poveste, Berlinului.. despre care si eu cred ca nu este o destinatie de vacanta. Inca o data m-ai surprins , daca mai era cazul, cu talentul tau de a vedea dincolo de prima fata a lucrurilor . Multumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *