Haihui prin Piatra Craiului

Weekend-ul trecut, impreuna cu asociatia Oxigen, am plecat din nou la munte pentru ca m-am gandit eu ca mai bine inghet frumos decat sa fac degeraturi intre betoane.

Data trecuta cand am fost cu ei, am ajuns pana la cabana Malaiesti (Bucegi), dar de data asta Oxigen a avut ceva mai multa mila, nu foarte multa, si s-a gandit sa ne duca in doua drumetii, una pana la Varful Piatra Dragoslavelor (Vartoapele) din Muntii Leaota (Carpatii Meridionali) si una pana la Cerdacul Stanciului in Piatra Craiului.

Reteta a fost clasica. Trezit sambata la 4:30 DIMINEATA, pentru ca platesti pretul luxului daca stai in Pantelimon, ajuns la autocar la 6:00, plecat cu jumatate de ora intarziere pentru ca punctualitatea s-a relativizat si ea in tara lucrului bine facut. Excursia a costat 160 de lei, bani in care au intrat transportul, o noapte de cazare la o cabana din apropierea Pietrei Craciului, o cina si un mic dejun.

Partea buna a fost ca in niciuna dintre cele doua excursii nu am mers cu rucsacul mare in spate, ci ne-am luat la noi numai mancarea, apa, dulciuri, chestii d-astea. Sacii de dormit, hainele si celelalte au ramas in autocare. Doua sedvisuri pentru fiecare zi de traseu, un litru de apa si niste ciocolata sunt mai mult decat suficiente. Cine a mai fost pe munte stie ca trebuie sa se imbrace pe principiul foilor de ceapa, dar ceapa ma-sii daca mi-a iesit vreodata combinatia astfel incat sa-mi fie bine mereu. Ba mi-era cald, ba mi-era frig, cald, frig, cald, frig.

In fine. Prima drumetie, cea de pe Muntii Leaota, a fost chiar usoara, floare de colt la ureche, poate cu exceptia unei mici portiuni de urcus unde cei care au vrut s-au tinut de o franghie. In rest, chiar a fost lejer. Frumos traseul. O padure bogata si amestecata, cum sunt minoritatile prin Constanta, si o zapada pufoasa combinata cu fel si fel de frunze. Mi-a placut mult aroma locului. Miroasea a frunze uscate si a scoarta de brad, a pamant reavan si a piatra. Mi-am amintit de cineva care-mi povestea cum miros trabucurile. Si ele poarta note de sol. Si am avut soarele cu noi, lucru care a contat tare mult avand in vedere ca erau -20 de grade si un vant ar fi fost mai mult decat nepotrivit. Oricum, cum te opreai, cum inghetai. In total, traseul a durat cam 4-5 ore, dar a fost foarte lejer, iar de sus din varf se vedeau padurile si muntii ca-n palma. Era totusi un suparator cantec de drujba pe care incerc sa-l anulez.

Dupa ce am terminat drumetia, am ajuns la megacabana Capra Neagra sau ceva de genul din satul Satic, chiar la intrarea in parcul national Piatra Craiului. De cum am intrat in parc, semnalul a fost pierdut si nu l-am mai gasit pana a doua zi cand am plecat spre Bucuresti. Nu am depus oricum niciun efort sa-l gasesc.

A fost bine la cabana, adica a fost foarte cald, cel putin in camera in care am stat eu, mancarea a fost decenta, am dat si peste ceva visinata si un vin cam dulce, dar de ce sa ma plang cand nu e cazul.

La 8 dimineata a doua zi ne-am trezit si am pornit in cea de-a doua drumetie. Am urcat, de fapt a fost un fel de plimbarica, pana la Cabana Garofita Piatra Craiului iar de acolo am inceput traseul de doua ore pana la Cerdacul Stanciului. Aceasta este o formatiune chiar la baza Pietrei Craiului si are forma unei bile imense de stanca asezata intr-o scobitura la fel de generoasa in munte. Se vedea si de la cabana. Se vedea tot muntele acele auriu proiectat pe un cer cerneala. Cel mai frumos munte pe care l-am vazut in viata mea.

Am pornit. Ne-am impartit in doua grupe, unii care credeam ca putem merge intr-un ritm sustinut, cu mai putine opriri, si altii care au zis ca graba strica treaba. Eu sunt mai grabita din fire, de aceea si stric multe treburi, asa ca am mers cu prima echipa.

Pana la intrarea in padure, drumul este usor. Muntele e tot mai aproape. Stanca iti trimite raceala ei. In padure lucrurile se mai schimba un pic. Unghiul se inclina. Zapada te incurca putin. Transpiri. Te folosesti mult de picioare. Unii au venit cu bete. Spun ca ajuta. Mie nu-mi plac. Nici nu le-am incercat. Aveam un mar, o banana si doua nectarine. Erau piatra. Devenisera arme albe, nu recompense. Le-am inmormantat in omat. Am pastrat nectarinele. Nu stiu de ce. Erau ca niste globuri. Am ajuns la baza muntelui. Cel mai frumos munte pe care l-am vazut in viata mea. Mergem pe langa stanca aia si ma lua ameteala uitandu-ma in sus. Nu mi-era frica de prapastia din dreapta, ma temeam de stanca din stanga. Nu batea vantul, nu-mi era frig, dar tremuram. Zapada sclipea neatinsa. Am mers ceva pana la o pestera. Acolo ne-am oprit sa mancam. Sendvisul era congelat si el. Puteam sa bat cuie cu franzela aia. Castravetii erau cuburi de gheata. Dintii mei era tinuti ostatici de caramelul din Mars. Doar cine avea biscuiti era mai castigat.

Mi-am scos manusile sa mananc. Transpirasem in ele. Cand am dat se le pun la loc erau ca niste blocuri de gheata. Nu puteai sa stai, trebuia sa te misti, altfel cresteau zapezi pe tine (a se vedea poza tipului de mai sus).

In pestera, la intrare era o sfera mica de gheata iar mai incolo se vedeau niste turturi inversati. Cresc in pestera, apa taie stanca iar frigul o transforma in cristal. Din adapostul pesterii se vedeau in fata muntii albi. Am iesit din adapost si am mai taiat un pic zapada pana la Cerdacul Stanciului. O alta sfera era adapostita de piatra, dar la cu totul si cu totul alta scara. Nu am mai putut sta mult. Inlemneam. Am luat-o pe drumul de intoarcere. Coborarea a fost senzationala. Zapada era mare si te lasai pur si simplu purtat de ea. Am alunecat incontinuu, fara a exista pericolul de a ma rani. Pur si simplu pluteam pe zapada. In jumatate de ora cred ca am ajuns jos, o jumatate de ora in care m-a si busit rasul de una singura, prin padure, cu zapada pana la mijloc. Era aproape acvatic sentimentul.

Cand am iesit din padure ma tot uitam in spate la zidul acela de stanca. M-am descurcat pana la baza lui si o sa ma descurc si pe creasta lui. Daca de la picioarele sale lumea era fabuloasa, de la inaltimea din Piatra Craiului cred ca se vede raiul, iar mie mi s-a cam luat de ce vad in fiecare zi.

Am ajuns din nou la cabana. Am baut un ceai cald din partea casei. Am scos cele doua nectarine. Pelicula de frig se transformase intr-un fel de promoroaca. Aparatul foto se invelise si el intr-o foita de caldura umeda. Aburul iesea din cana. As fi dormit acolo. Incet am ajuns la autocar. Ma apucase din nou frigul. Am iesit din Piatra Craiului. A venit semnalul peste mine. Avertizarile de Twitter, Facebook, Yahoo, Gmail, WhatsApp. Nimic important. Apusul ardea. Incepeam sa-mi simt si eu picioarele. Capul mi-era putin greu. Aveam creste in minti. O sa mi le scot candva.