Istanbul cel neimblanzit

Istanbul nu este un oras, este o tara. Istanbul nu are o credinta, ci are 1.500 de moschei, sute de biserici ortodoxe, zeci de sinagogi. Pe tine te transfoma insa intr-un fanatic pentru ca indiferent de “doza” de Istanbul administrata, dependenta de aceasta nebunie de oras se instaleaza de la prima incercare.

Va dau exemplul meu. Prima data cand am ajuns in Istanbul a fost intr-o escala de sase ore pe care am facut-o la un zbor intre Kazahstan si Romania. Mi s-a parut ca am inteles ceva din oras. Acum un an si ceva am ajuns din nou in Istanbul. De data aceasta am stat 2 nopti si daca este sa ma raportez la o experienta de travel din toate cele pe care le-am avut pana acum, Istanbul se afla cu certitudine pe un loc fruntas. Si o sa va povestesc si de ce.

Daca mergeti prin Europa de Vest, prin Germania, prin Italia, prin Franta si va uitati cu atentie la oameni veti vedea ca multi dintre ei sunt batrani. Italienii au decis ca este mai misto sa-si cumpere Ferrari-uri sau sa-si ia camasi D&G decat sa se chinuie cu copii si alte astfel de ciudatenii, asa ca incet incet au imbatranit. Germanii probabil ca muncesc atat de mult sa ne duca pe noi in spate incat nu mai au timp sa se mai si iubeasca.  In Istanbul lucrurile stau un pic diferit.

Imaginati-va ca intr-un oras, care este spart pe doua continente, traiesc circa 15 milioane de suflete. Este o tara concentrata intr-un oras care pulseaza de viata si care vorbeste o limba care nu te lasa sa dormi. De aici vine si toata magia sa. Trecem de acest numere si ajungem la statistici. Aproape 80% din cele 15 milioane de suflete au sub 30 de ani. Deja lucrurile se schimba. In Istanbul turistii sunt recunoscuti imediat, nu pentru ca se imbraca diferit sau pentru ca vorbesc limbi straine, ci pentru ca sunt batrani in comparatie cu toata tineretea aceea pursange locala care invadeaza fiecare coltisor al Istanbulului. Turcii au familii mari, dar intensitatea vietii nu-i lasa sa ajunga batrani. Singurele in varsta sunt celelalte neamuri ale lumii care vin sa vada in Istanbul cum traieste un oras cu adevarat.

“Poate sa fie 11 ziua sau 2 noaptea. La noi este mereu ora de varf”, ne-a spus taximetristul care ne-a luat de la hotel să ne ducă în bazarul egiptean de mirodenii. Era un turc ca din carti, cu o mustata alba rasucita, cu o palarie de paie in cap, care atunci cand vorbea dezvelea niste dinti alibi ca de fildes. Am ajuns repede gonind pe malurile Bosforului, cu ochii la vasele enorme de croazieră pline de aceiasi turisti batrani si, in timp ce conducea, turcul a sunat-o pe sora lui care avea o taraba in bazar si i-a spus sa ne astepte la intrare.

„Nu prieteni, nu trebuie sa cumparati nimic acum. Stiti cum este. Prima o iei gratis, pentru a doua platesti dublu”, a spus zâmbind taximetristul. In Istanbul ai mereu senzatia ca faci afacerea vietii tale, ca toate calitatile de mare negociator cumva au iesit la suprafata si in sfarsit, dupa ani intregi de tepe luate de la politicieni, vanzatori sau taxatori inchipuiti prin parcari inexistente, este randul tau sa dai teapa. In realitate, turcul iti face o favoare. Te lasa sa crezi ca ai iesit tu invangator din negocieri, dar te ispiteste sa mai cumperi ceva, pe care platesti dublu, exact asa cum ne-a zis taximetristul, fara insa sa-ti ia gustul victoriei.

Abia cand am ajuns in bazar am constientizat adevarata nebunie a acestui oras. Toata lumea facea ceva, nimeni nu lenevea. Totul era de vanzare, de la cabluri, baterii, pastile Viagra, mirodenii, adidasi, geci. De toate. In Istanbul linistea a fost eradicata, interzisa de armata celor 15 milioane de suflete. Langa bazar se intinde podul Galata iar pe pod oamenii care stau la pescuit sunt cu sutele. Pestele capturat este vandut mai departe catre negustorii care si-au facut mici afaceri la baza podului. Restaurante plutitoare, fel si fel de tarabe, gratare uriase stau langa pod si produc bani. Nu am rezistat normal. Nu stiu de ce dar intotdeauna mi-a placut mai mult genul acesta de mancare decat cea servita in farfurii cat masa cu tacamuri de argint si portelanuri fine. Ne-am oprit la o terasa improvizata si am mancat rapid, cu mana, peste proaspat de ti se topea in gura, calamari, creveti buni iar furculita am folosit-o pentru a injunghia niste frunze grase de salata stropite din belsug cu lamaie. Aceasta a fost prima mea experienta culinara in Istanbul si singurul meu regret legat de ea este ca nu am luat si un pahar de plastic plic cu muraturi pe care le vindeau negustorii tot la baza podului Galata.

Dar daca va imaginati ca bazarul este o nebunie inseamna ca nu v-ati scuturat inca de toate ideile imbatrinite pe care le carati in spate dupa atatea vizite in Europa de Vest. Incercati o plimbare pe strada Istiklal si va lecuiti. Cunoasteti senzatia aceea de a merge cu valul de oameni? Cum se intampla la concerte, de exemplu? Pai retineti senzatia pentru ca este similara cu cea pe care o veti experimenta pe cea mai aglomerata artera pietonala din Istanbul. Si sa fim bine intelesi. Veti da din nou peste acea aglomeratie tanara. Daca ai cateva fire alte in cap deja faci nota discordanta. Tin mite ca la acel moment mergem langa un ghid iar el ne-a zis asa: „Este usor sa-i recunosti pe turisti în Istanbul. Ei sunt singurii batrani”, ne-a spus turcul. Nu puteai sa-l contrazici.

Dupa ce va obisnuiti cu aceasta baie de multime, pregatiti-va pentru un alt soc. Cel cultural. In 5 ani cu 2.000 de oameni turcii au facut Hagia Sofia, Sfanta Intelepciune, unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale orasului. Nu vreau sa va aduc aminte cat ne-a luat noua sa facem Autostrada Soarelui. Poate ar fi cazul sa mai spunem ca lucrarile au inceput prin anii 600 si sa ne oprim aici. Hagia Sofia a fost timp de 900 de ani centrul crestinismului ortodox pana in 1453 cand orasul a fost cucerit de otomani. Apoi, timp de 500 de ani, aceasta a devenit bijuteria lumii islamice si marea moschee a sultanilor. In 1935, Hagia Sofia a fost transformata intr-un muzeu la ordinele lui Mustafa Kemal Ataturk.

Inainte de a pleca din Istanbul am mai facut un lucru care mie imi place foarte mult. Am mancat intr-un restaurant un kebap ca la mama lui acasa. Restaurantul nu mai tin minte cum se numea, dar era aproape de bazarul de mirodenii de langa podul Galata iar la parter avea un rai de cofetarie. Nu este vorba de kebap ca la noi la Dristor. Nu. Pe masa erau aranjate farfuriile albe de portelan. Apoi a venit lipia calduta si moale, impodobita cu seminte. Apoi au venit niste castroane cu ceapa frecata cu mirodenii, cu rosii maruntite, cu un fel de orez, cu patrunjel si alte verdeturi. Apoi chelnerii au adus vedeta: carnita de oaie. Sa nu care cumva sa mergeti in Istanbul si sa mancati tot pui fad. Sa nu care cumva! Credeti-ma pe cuvant ca la noi carnea de oaie nu a avut un marketing bun sau nu suntem noi indeajuns de priceputi s-o gatim, daca daca stii sa-i faci felul este cea mai buna carnita din lume. Toate acestea fiind aduse la dispozitia ta, nu-ti mai ramanea altceva de facut decat sa iei frumos o bucatica de lipie si s-o impodobesti cu ce dorea inima ta. Uite asa, dintr-un kebap in altul, dintr-o baklava in alta, dintr-un pestisor mancat cu mana langa podul Galata in altul m-am impodobit si eu cu vreo 2 kile in cele 2 zile state in Istanbul. Fara niciun regret la fel as face daca m-as duce acum din nou acolo.

Am o un singur sfat pentru voi. Mergeti in Istanbul cat sunteti tineri ca sa va puteti pierde fara urma in tineretea aceea neimblanzita. Totusi, daca deja nu mai sunteti la prima tinerete, nu va temeti de faptul ca veti face parte dintr-o minoritare in orasul asta ca un copil etern. Pun pariu ca nebunia lui asta este molipsitoare asa ca rau nu are cum sa va faca o doza de elixir marca Istanbul.