Japonia în zece zile. Despre mâncare în Kyoto

Continuăm de aici. Am ajuns în Kyoto complet epuizată. Stăteam în fiecare seară până noaptea târziu în baruri pentru a mă uita la oameni iar apoi dimineața ieșeam rapid din hotel pentru a putea vedea cât mai multe din orașul în care mă aflam. Și timpul tot trecea pe lângă mine. În Kyoto cred că am cedat și am ajuns să fac ce am putut în ritmul în care s-a putut pentru vârsta pe care o am (35 de ani, aproape).

Desigur v-ați dat seama că sunt fan mâncare așa că una dintre primele opriri a fost piața Nishiki, tot un fel de templu, dar al mâncării. Având omul potrivit alături de mine, ne-am pus pe testat ciudățenii, singurul criteriu fiind acela că luăm numai ce nu am mai mâncat.

Am început cu niște rață marinată absolut delicioasă. Ți se topea în gură. Evident, până am sesizat eu noblețea aromelor, jumătatea mea a rezolvat problema rățuștii.

Am continuat cu niște pui de caracatiță care aveau în cap băgat un oușor de prepeliță. Comestibil, dar nu pot să zic că aș mânca până la epuizare așa ceva. Am mai luat o clătită umplută cu ceva varză și cu un sos dulceag. Interesantă. Se vindea lângă o tarabă unde se făcea omletă într-o tigaie pătrată, procedeul fiind de a rula compoziția pe măsură ce se făcea, astfel încât la final aveai o omletă ca o cărămidă. Să-ți tot dai cu ea în cap. Bun.

Am mai mâncat niște gogoși umplute cu …nu mai țin minte cu ce, dar aveau o consistență ciudată. Japonezii nu prea sunt maeștri artizani în panificație, ei fiind fani orez de mici, motiv pentru care probabil au și rămas așa. Astfel, și acele gogoși aveau ceva, nu știu ce, dar o consistență mai buretoasă așa. Am mai luat vrăbiuțe pe băț și un țipar copt în sare cu burta plină de lapți.

Ultima încercare ne-a pus capac nici eu, nici ”testerul” gurmand care se afla cu mine nefiind capabili să ducem la final cogeamite ciudățenia. Ce mai trebuie voi să știți dacă ajungeți în piața Nishiki este faptul că puteți găsi aici o grămadă de prostioare, de la bețe de mâncat, papuci cu talpă de lemn până tot felul de ceaiuri pentru cei rămași acasă care nici măcar nu știu ce pierd.

Templu după templu după templu

De aici, am luat-o prin Gion, un cartier renumit pentru gheișele sale. Bine, nimeni nu știe care e veritabilă și care nu, dar cert este că e o mare concentrație de femei în kimonouri, unele vopsite pe față în această zonă.

Pe înserate am ajuns la Kiyomizu-dera, unul dintre cele mai frumoase temple din Kyoto, însuși drumul spre el find ca o minune.

Am mai ajuns la Kinkaku-ji, templul acoperit cu foiță de aur, unde se vinde și o înghețată cu foiță de aur. Nu am avut bani de ea și doar pe seară am mai ajuns și la pădurea de bambus Arashiyama. Ne-am plimbat prin ea noaptea. Auzeam un tren lângă și maimuțele din copaci, dar ce era foarte, foarte de film de groază era sunetul pe care îl scotea pădurea când copacii de bambus se loveau unii de alții. Ne-am întâlnit cu puțini oameni. Era ca și cum locul era al nostru. Încă mai aud bambusul ală trosnind pe la încheieturi. 

Ultima cină (din Kyoto)

În Kyoto, într-o seară, pentru că nu am reușit să prindem loc la un ramen renumit, am ajuns într-un restaurant unde tatăl, fiica și fiul aduceau mâncarea. Era un restaurant unde toată lumea avea în față o plită, ți se aduceau carnea de vită crudă, legumele crude și niște orez și ți le făceai tu cum îți poftea inima. Carnea era minunat condimentată, fragedă de ți se pierdea prin gură. Cum aveai nevoie de ceva, tatăl, fiul sau fiica veneau la tine, cu acea politețe gratuită, o raritate pe la noi. 

Tavanul era plin de funingine de la miile de grătare făcute la interior, dar lumea era relaxată și mâncare tare bună. Îmi plesneau obrajii de căldură și de bine. Bucuria de a mânca în locuri noi, cu oameni noi, bucuria de a afla gusturi și arome mi se pare dincolo de orice muzeu. Dacă nu simți factorul social din mâncare, parcă ratezi ceva din viață. Așa mi se pare mie.

În altă seară, am ieșit într-o crâșmă unde cred că am încercat toate tipurile de whiskey. Veneau japonezii, singuri, dar în spațiul mic începeau să comunice. Relații efemere se legau, de o noapte, de un pahar, dar anulau astfel singurătatea. Erau pline barurile din oraș de astfel de istorii efemere. Nu păreau triști, este un dat al locului. Termină băutura, pleacă acasă. Mâine seară alte relații. Și tot așa. Am văzut un tip stând pe o scară, beat. Deodată, s-a ridicat și a plecat ca și cum nu ar fi avut nimic. Și mahmureala e efemeră.

Din Kyoto, am luat un tren și am ajuns în Nara, fostă reședință imperială, în drumul nostru spre Osaka.

Următoarele opriri sunt pe bază de căprioare și înălțimi amețitoare, așa că vă recomandăm să nu le ratați.

Japonia in zece zile. Despre căprioare și alte minuni în Nara

Japonia în zece zile. Osaka și niște concluzii

Faceți și o recapitulare:

1. Japonia în zece zile. Introducere în Tokyo
2. Japonia în zece zile. La pas prin Tokyo
3. Japonia în zece zile. Arta din Tokyo
4. Japonia în zece zile. Grădinile din Kanazawa