Le Big Mac care-ti da infarct. Un mic excurs prin America – Ep. 2

Ramasesem la cersetori. Sint vreo doi, cum se zice. Ma asteptam la asta asa ca n-a fost nevoie de apa de trandafiri sa ma readuca in simtiri din cauza pravalirii sprincenelor dupa ceafa de mirare. Dar aia nu se vaieta, nu-si expun ologelile si nu te agaseaza. Unul singur m-a abordat sa-i dau niste marunti. In rest, isi vedeau de treaba si nu sareau cabalina.

Gagici. Evident, ca-n orice colt de pe mapamond, is peste tot. La fel de evident, cele mai multe au trasaturile alea americanesti (imbecilii sa nu-ntrebe de ce) care mie personal nu-mi prea plac. Multa celulita, ca si pe la noi, cele care nu-s de office se imbraca destul de simplu, poate chiar spre ieftin (fufexurile de aici ar fi, cred, terifiate, dar cine le intreaba pe ele). Ca sa nu existe dubii: nu ma pricep la moda hainelor femeiesti iar ce scriu aici sint impresii. Nu pretind sa am dreptate. Scriu asta sa preintimpin eventuale comentarii dobitocesti.

In Washington vremea e total imprevizibila. Si mult mai rece ca aici. In Bucuresti muream de cald, acolo am murit de frig cam tot timpul. Poate ploua oricind, asa ca e mai bine sa ai umbreluta la tine cam tot timpul. Cu exceptia zilelor cind stai acasa sau esti plecat din oras, dar daca ai o pasiune sa tii ceva lung in mina, treaba ta, esti un excentric. Cladirile sint, in cea mai mare parte, ingrijite. Strazile curate, asfaltul ok, oamenii civilizati. Asfalt: au si ei gropi, marcaje vechi si sterse, trotuare mai penibile, dar in ansamblu e excelent. Si nici o masina parcata pe trotuar!

Pentru orice, acolo spui „thank you”, „sorry”, „yes”, „oh”! „wow”! si „thanks again”. Cam excesiv, dar, na. Preferabil lui „in p*&%a ma-tii” sau „bag p#@a”, nu? Cu adevarat impresionata e dimensiunea Washingtonului. Are mai putini locuitori ca Bucurestiul, dar e nesfirsit ca intindere. Mi-am adus aminte ca soferul (de culoare – e important in economia povestirii) care ne plimba pe-acolo se minuna de memorialul lui Luther King. Chiar daca era washingtonez, era prima oara cind mergea acolo. Ca sa vezi ca si la ei sint dintr-aia care nu ies cu anii din cartier. Pe harta distantele pareau acceptabile. In realitate, ca sa ajungi de aici acolo iti ia mult. Desigur, ai taxi si metrou, dar daca vrei musai sa mergi pe jos, o sa regreti. Mi-a placut ca aproape orice colt de strada, cladire are o istorie, o poveste. Si nu e o poveste scrisa intr-o carte de care stiu doar trei profesori universitari sau niste studenti sirguinciosi si virgini, ci toti. Sau, oricum, mai multi. De exemplu, am aflat ca in cladirea Watergate are (sau avea?) apartament Condolezza Rice. Sau, am vazut cladirea al carei hol a dat numele infamei meserii de „lobbyst”. O chestie faina a fost legata de locul de unde se fac poze Casei Albe. E o cladire nu foarte inalta, cu citeva etaje. Cam toate pozele pe care le vedeti cu Casa Alba sunt luate de pe terasa acesteia. La subsolul ei este un bar care se numeste Off the record. Dragut, nu? Asa. Mi-a mai placut ca acolo nimic nu e aglomerat. Poate doar circiumile. Nici cind ploua. N-am vazut isterici, n-am auzit injuraturi. Washingtonul e destul de inverzit. Ma refer la centru, ca pe-acolo am avut mai mult de umblat. Cind insa vii dinspre aeroport spre oras, ai impresia ca ai nimerit intr-un parc national. Atita verdeata ca-ti vine sa te dai de-a berbeleacul printre copaci. Se subintelege, deci, ca aerul de-acolo e mult mai curat ca asta din Bucuresti.

M-am lovit putin de isteria cu „security”. Cind am coborit din avion, in aeroportul din Washington a trebuit sa astept aproape doua ore sa trec de tipul care se uita la pasaport, pune stampila si te lasa sa treci. Doua cozi imense, una pentru american citizens si una pentru restul lumii. Nimeni nu trece fara sa completeze niste hirtii. Dupa ce treci de codalaul asta, te aranjezi frumos la altul, la scanat (de ce, ca abia ai coborit din avion?). Daca esti nitel imbecil si nu pricepi engleza sau nu auzi bine sau pur si simplu esti distrat, vei fi domesticit ferm (dar politicos) de gardieni. Dar nu e indicat sa incerci sa le arati cum se joaca fazan acolo. Nu lor. E bine sa nu incerci s-o faci pe Doru Octavian Dumitru sau pe Andrei Duban cu ei. Umorul tau ar putea fi perceput ca insolenta si s-ar putea sa-ti dai seama ca esti doar prost. La fel, la intrarea in orice institutie, sint scanere ca la aeroport. Golesti geanta, buzunarele si botoseii (nu peste tot, ce-i drept). Din cauza asta am pierdut doua brichete.

Nu cred ca Washingtonul merita sa fie o destinatie de vacanta. Cu atit mai putin Pittsburgul. E ca si cum cineva si-ar face o vacanta in judetul Bistrita-Nasaud. Cint te returnezi, inevitabil te desparti sau divortezi, depinde ce stare civila ai. Merita sa le vezi daca oricum esti prin SUA.

Drumul de la Washington la Pittsburg l-am facut cu masina si este senzational. Chiar daca a plouat cam tot drumul (aproape 4 ore), m-am bucurat ca un copil care merge la bunici. In primul rind ca mergeam cu un „van” si apoi pentru ca privelistea era incredibil de linistitoare. Numai dealuri pline de paduri, in care din loc in loc se vedea acoperisul cite unei ferme. Era verdele ala frumos de primavara. Ce sa mai zic, m-a luat dracu de placere. Din cind in cind apareau indicatoare care te instiintau ca la o distanta de x mile o sa fie o belle vue unde poti sa opresti sa faci poze. Iar tiristii americani sint fix ca-n filme. Obezi, tatuati si cu tricouri transpirate pe ei. Majoritatea aveau si tigari in gura.

Cind am ajuns in Pittsburg, era seara si mi-era putin frica. Nu stiu de ce, imi parea un oras violent. Aveam sa ma conving ca e la fel de pasnic ca o plosnita in insectar cu-n ac infipt in cap. Pittsburg a avut acum multi ani perioada lui de glorie, cind era un oras cu o puternica industrie siderurgica si miniera. Un oras industrial. Iti dai seama de asta imediat ce-ai intrat in el. In orasul asta e confluenta a trei riuri mari, peste care sint azvirlite o multime de poduri de fier. Centrul e ocupat de zgirie nori, plantati la marginea unor stradute inguste. Un sofer de aici s-ar simti cumva claustrat acolo. Acum toate astea s-au dus si centrul este aproape pustiu. Din nou, marcajele era atit de clare si de multe, incit nu aveai motive de teama c-o sa te ratacesti. La fiecare intersectie, semafoarele „vorbeau”, spunindu-ti unde esti si cite secunde ai la dispozitie sa traversezi. Apoi, tot la fiecare intersectie, pe borduri erau insciptonate numele strazilor in a caror raspintie te aflai. Simplu si eficient. In Pittsburg am baut mai multa bere ca-n Washington si am apucat sa si vizitez un muzeu, Andy Warhol. Ce-am mai vazut in Pittsburg m-a facut sa ma gindesc cu ura la Bucuresti. Si la ei exista obiceiul expectorarii stradale. N-o sa va spun cine scuipa mai abitir pe-acolo. Uitativa cine-o face aici si o sa va dumiriti cine-o face acolo. Cum imi place mie sa cred, e chestie de educatie. Nu zic si de sanatate, ca poate ii vine lui Oprescu ideea sa declare flegma obligatorie, ca sa nu se mai teama cineva. Il cred in stare. Dupa toate aceste senzationale aventuri am plecat la aeroport cu un Lincoln cit un vapor si negru ca intentiie unui calau medieval cu toporisca-n jab si m-am intors in Bucuresti.