„Stiu ce fac maine. Am totul programat. Daca nu-ti organizezi bine pasii, vine altul peste tine.” Chestia asta mi-a zis-o o batranica la care am stat o seara in Milano si care se ocupa printre altele de selectia hainelor pentru un magazin de moda. Seara bea vin alb spumant cu bucati de fructe in el iar ziua avea un comitet alaturi de care se lupta la primarie pentru siguranta cartierului sau. Milano, dincolo de toate cliseele, este esenta pura de turbocapitalism, este un consumator vorace de bani, de secunde, de energie, totul in zgomot de clopote. Ametitor animal.

Am avut o zi si o dimineata, in cea mai oribila caldura posibila. Inclusiv italienii erau innebuniti, mai agitati ca niciodata. Voi incepe cu ziua, voi termina cu dimineata. Am invatat de la batranica mea. La final am o logica. O sa vedeti.

Pe la 8:30 am plecat din casa ei. Habar nu aveam sa citesc harti. Am scos-o din buzunar si mi-am zis ca trebuie sa ma descurc. Orasul asta scump te forteaza la sacrificii. Drace, te scoate din zona de confort.

Am ajuns cam in jumatate de ora la Porta Nuova, inima financiara a imperiului Milano. Caramida si marmura si-au trait ultimele zile. Te ia cu ameteala cand privesti in sus. Nu se mai termina muntii de otel si sticla. Fantani arteziene, cafenele de lux. Blocuri care seamana cu niste gradini verticale. Pretul porneste de la 7.000 de euro pe metrul patrat, ajunge si la 12.000. Majoritatea apartamentelor sunt cumparate. Rusi, americani, chinezi, arabi. Bani, bani, bani. Ma uit in buzunar. Ma ia greata.

Apasa butonul pentru un like la pagina noastra de Facebook10696350_800630046641745_5203035824853857279_nNici un share nu ar strica:)

Intr-o cladire sub forma unei sfere este o proiectie pe un ecran de 360 de grade. Intru. Innebuneam de cald. Incepe proiectia. Imagini care sa-ti arate cat de grandioasa e Italia coboara unele dupa altele. Ameteala din nou. Imagini cu lacul Como, cu barci, cu insule, cu munti, cu mancare si vinuri. Si muzica aia, viorile alea, vocea de opera.

Ies. Ma izbeste din nou caldura. O iau pe Corso Como. Magazine de lux langa magazine de lux. Oamenii isi plimbau cainii. Zgarda unui pudel cred ca echivala cu trei salarii d-ale mele.

Merg mai departe. Destinatia mea este Cimitero Monumentale. Daca nu stiti despre ce este vorba, nu ridicati din sprancene. Este unul dintre cele mai spectaculoase „muzee” in care mi-a fost dat sa intru. Sute de ingeri imensi stau pe morminte, sculpturi de marmura stau de paza, frumoase adormite, aripi desfacute.

Iti pregatesti pas cu pas o viata, tu stii cum, iti iei un apartament in care doi metri patrati costa cat o garsoniera in Bucuresti si apoi pui ingerii de marmura sa-ti vegheze la tample.

Dar pana atunci mai este. Am luat-o spre Castello Sforzesco, dar am intrat prin spatele sau, prin Arco della Pace. De acolo, daca mergeti pe partea dreapta a parcului veti gasi La Triennale di Milano, un muzeu. Pentru mine a fost o oaza, salvarea. Mi-as fi vandut sufletul pentru o ultima gura de aer conditionat. Am intrat.

Sigur stiti ca de pe 1 mai pana pe 31 octombrie, Milano este gazda expozitiei universale EXPO 2015, un eveniment global care se tine o data la cinci ani si a carui tema este de aceasta data Feeding the Planet, Energy For life (Hranirea Planetei, Energie pentru Viata). O sa va povestesc mai multe despre el in curand. Azi raman la Milano.

La Triennale di Milano adaposteste pana pe 1 noiembrie o expozitie construita in jurul mancarii. Vezi de toate, de la cum a evoluat forma unei biete furculite, pana la case facute din paine sau hamburgeri uriasi lipiti pe ziduri, indiciu al lacomiei care ne stapaneste pe toti iar la final ai un ditai laboratorul de cafea Illy. Mai baga o doza de agitatie in tine.

Am iesit in caldura din nou. Oamenii sa scaldau in fantani. Nu mai era loc de decenta in arsita aia obscena.

M-am dus la Scala. Au trecut vreo doua Ferrari prin fata mea. Asa, ca si cum nu era nimic deosebit. Era concert. Eu nu stiam. Vorbele gazdei mele imi rasunau in minte. „Daca nu-ti organizezi bine pasii, vine altul peste tine.” Sa-ti fie de bine, Roxana.

Am coborat in magazinul celei mai celebre opere din lume si m-am asezat pe un scaun in fata unui monitor din ale carui boxe se prelingea muzica. Acea muzica. Parca era lichida. Am inchis ochii. Sudoarea imi curgea pe tample. Altii stateau deasupra mea si prizau acea magie. Eu doar ma gandeam cum ar fi fost daca.

Citește și:  Cuceriri de weekend. Veliko Tarnovo, Bulgaria

Am plecat mai departe prin labirintul care s-a format in jurul strazii Brera. Frumos cartier, plin de terase, plin de mancare scumpa, de oameni voiosi. Mi-am luat si eu o inghetata si am stat un pic iar apoi am mai stat prin gradina botanica din Piazza Brera. Zburau fluturi pe langa mine. Era sa adorm. Nu se mai auzea nimic.

Am trecut apoi pe langa un Hotel Bvlgari si am ajuns in spatele Galeriilor Vittorio Emanuele, Mecca pacatosilor. Plateau oamenii si 20 de euro pentru o pizza, doar ca sa stea in pantecul unuia dintre cele mai cunoscute temple ale cumparaturilor.

Apoi am iesit in strada Vittorio Emanuele. Era sambata dupa amiaza si m-am trezit intr-o mare de oameni. Faci bani, cumperi, muncesti mai mult si mai mult, cumperi mai scump si mai scump. Oamenii aceia pareau ca-si fac meseria, pareau cumparatori profesionisti. Aveau in fiecare mana cel putin doua pungi pline. Am pasit intr-un magazin Zara. De la intrare porneau doua scari care imbratisau zidurile, iar jos mergeai si mergeai si nu mai ajungeai la case. Magazinele Zara de la noi sunt niste biete caricaturi, glume fara umor. Efectiv, erau barbati trantiti pe jos asteptand intoarcerea doamnelor. Cine stie de cate zile erau acolo sarmanii? Cred ca au mai multe sanse in a doua venire a lui Isus decat in revenirea iubitelor pierdute in Zara.

Din mass marketul de pe Vittorio Emanuele, daca mergi putin pe Corso Venezia, undeva la stanga se face Via della Spiga.

Aerul se rarefiaza. Nu mai esti la poalele muntelui, esti pe Everest in pantofi Louboutin cu tocuri de 15 centimetri. Tu esti mai inalt decat muntele. Nu mai este imbulzeala, este parfum, este liniste. Sunt cafenele Trussardi si magazine Dolce&Gabanna unul dupa altul. Cine stie, poate ai ratat ceva in primul. Pentru suma corecta, a doua sansa se multiplica la infinit. Eu mancasem o gogoasa la Luini, cu alte sute de persoane. 4 euro. Mozzarella si rosii. Infinitul meu.

Pe seara am ajuns la batranica mea. Mi-a pregatit un pahar cu vin si cu fructe. M-a intrebat daca nu vreau paste.

Eu vroiam sa ajung in Navigli, o zona de baruri si viata organizata in jurul unor canale, dar nu mai puteam sa mai fac un pas. Orasul asta storsese totul din mine. „Te duc eu daca vrei”, imi spune cu voiosie doamna mea. Nici daca ma punea intr-un carucior nu ma mai miscam.

Aceasta a fost ziua mea prin Milano, dar cu o dimineata inainte, ma trezisem devreme sa ajung la Dom. Nu stai la cozi dimineata. Domul din Milano pe afara nu este asa de coplesitor precum cel din Florenta. Are de dominat un loc mai amplu, mai deschis, lucru care poate-i dilueaza din dimensiuni, dar este o chestie inselatoare. Iti dai seama de lucrul acesta abia cand ii treci pragul.

Toata greutatea lui se sprijina pe zeci de coloane imense iar lumina se joaca prin el dupa ce trece prin filtrul unor vitralii colosale. Iar cand te urci pe acoperisul sau, s-a terminat. Te asezi undeva jos, pe marmura care abia incepe sa se incinga si te uiti in sus la toata armata aia de sfinti care s-au cocotat pe turnurile Domului.

Parca vegheaza „iadul” de la picioarele lor. Iar printre sfinti, este o statuie a Fecioarei Maria, la Madonnina, de peste patru metri, aurita. Vede tot, nu zice nimic. Sau ii sopteste doar cui trebuie…

Eu daca as fi Dumnezeu, din Dom mi-as face casa. Pe coloanele alea infinite mi-as sprijini fruntea coplesita de tot pacatul care misuna in jurul meu. Acolo mi-as gasi linistea, acolo as scapa de zgomotul caselor de marcat, de mirosul banilor, de lacomia, de poftele celor pe care i-am creat.  Dar nu as pleca pentru ca-mi place si mie prea mult dracul asta de metropola. Ar fi viciul meu.

As sta printre vitralii si marmura racoroasa pentru ca oricum am o oaste de sfinti care-mi spun mereu ce mai pune la cale orasul pofticios de fuga si de rele. Si mai am si o Fecioara aurie de patru metri care-mi sopteste totul. Doar mie…

La naiba, asta ar fi pacatul meu.

Apasa butonul pentru un like la pagina noastra de Facebook10696350_800630046641745_5203035824853857279_nNici un share nu ar strica 🙂

12 comentarii

Reply

Bravo, Rox! Exceptional! Umor, tristete, vise si iar vise… nota 10 batranicai tale care pe la final a devenit doamna..

Reply

Daca stiai de spectacolul de la Scala ai fi putut avea bilet? Nu stiu cat costa un bilet la opera dar ma ofer sa fac o rata si sa-ti cumpar biletul sa nu mai stai in magazinul de la subsol. Ce zici? Te bagi?

Reply

Rox, eu iti urez sa spargi barierele de audienta cu logout si sa poti face tot ce-ti doresti. Meriti, pentru ca ai mult talent .

Reply

Am citit din nou.. la fel de coplesitor!

Lasa un raspuns

Emailul tau nu va fi facut public. Campurile marcate sunt obligatorii *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.