Neimplinire in Iasi

Am aterizat azi si am plecat maine (vorba vine) avand la dispozitie cel mult patru ore pentru a ma plimba prin Iasi, dar sentimentul a fost bun. Dragostea e acolo, printre tei.

Nu mai fusesem niciodata in Iasi, asa cum nu am ajuns in Oradea sau Cluj, cum nu am vazut salina Turda sau Ceahlaul, ocupata fiind sa tot alerg dintr-o strainatate in alta pe principiul ca o sa am o batranete intreaga pentru Romania. Si cum nu am fost niciodata, nu am niciun termen de comparatie, asa ca nu ridicati chiatra daca voi calca in strachini.

Aeroportul este in extindere, ceea ce mi se pare un lucru bun. Mai mult, din cate am aflat rasfoind niste statistici, Iasiul este al patrulea judet din Romania in ceea ce priveste cresterea numarului de angajati din sectorul informatiilor si comunicatiilor in perioada 2008-2013, dupa Cluj, Brasov si Ilfov. Si cred ca deja stie toata lumea ca in IT este lume tanara, isteata si care castiga si bine, lucru care zic eu se vede si pe strazile din Iasi.

Am stat la un hotel chiar langa Palatul Culturii din Iasi, poate cea mai cunoscuta cladire din oras care gazduieste Muzeul de Istorie, Muzeul de Arta si alte asemnea institutii. Palatul era in renovare, dar chiar si asa arata senzational. Spre marea mea rusine, nu palatul m-a facut sa ma frec la ochi de uimire, ci tot centrul comercial care a crescut in jurul lui, mult mai celebrul (cred) Palas. Eu nu vreau sa bat campii, dar mi s-a parut ca toata zona aceea are un aer foarte milanez, foarte cosmopolit. Adica eu ma asteptam la poale-n brau si am dat cu nasul in gelato si espresso si intr-o lume simpatica si animata, ca sa nu mai zic ca dupa cateva fete am intors si eu capul.

Acum eu recunosc ca daca aud accentul moldovenesc la intamplare in metrou, ceva parca nu mai suna la fel de bine, dar cand am ajuns acolo,  mi s-a parut strasnic de simpatic in elementul sau. Completa bine agitatia din centru.

Am mers mai departe si am ajuns la Manastirea Trei Ierarhi, mai mult din intamplare, eu nefiind o devoratoare de lacase de cult. Bine, daca ajung in Florenta, Siena sau Milano este foarte posibil sa ma uite Dumnezeu cu orele in domurile din aceste orase. Ceea ce vreau sa va spun este ca manastirea asta chiar merita vazuta pentru ca este ca o dantela, este ca si cum cineva ar fi invelit piatra intr-un milieu.

Am ajuns si la bojdeuca lui Ion Creanga, un loc tare bine pastrat care din pacate este inchis lunea, adica exact cand am fost eu. Totusi, paznicii de acolo ne-au lasat sa intram si s-o vedem de aproape, dar nu pe dinauntru. Trebuie sa fi fost frumoasa ca o Cosanzeana. Asa-mi imaginez. Trebuie sa-ti dea un sentiment de bine si de nazbataie. Cred ca se manca bine in ea. Pe langa bojdeuca este si un muzeu si un fel de amfiteatru. Locul este plin de flori si este tare bine ingrijit. Imi tot veneau placintele in cap. Nu stiu de ce.

De la bojdeuca, am vrut sa ajung in parcul Copou, ceea ce am si facut dupa un oarecare moment de ratacire. In fine, deviasem de la drum sa ma duc dupa o inghetata si am nimerit in alt parc. Vanzatorul a fost tare simpatic, mai ca ma lua de manuta sa ma duca la teiul lui Eminescu, ceea ce nu ar fi fost rau deloc, daca stau bine sa ma gandesc.

Frumos Copoul, nu din cale afara de ferchezuit, dar cu un farmec potolit, calm. Nu-ti da senzatia aceea de sala de operatie pe care parcurile prea ingrijite pot sa ti-o inspire. Nu te temi sa calci iarba. Si frumos si teiul lui Eminescu, asa cum isi sprijina sutele de ani si miile de povesti in niste „carje” de fier.

Apoi am luat-o spre centru pe jos cu convingerea omului care nu stie nimic ca Iasiul nu este chiar atat de mare. Aproape a scos sufletul din mine drumul de intoarcere, mai ales ca era o arsita care numai cu gandul la scaldat te ducea.

Marea problema pentru mine este ca experienta mea ieseana s-a rezumat doar la plimbarica expusa mai sus si la un meniu KFC consumat la 11 noaptea. Nici nu are rost sa va spun ca am mai mancat la un restaurant pentru ca incerc sa uit momentul.

Si pot sa pun ramasag ca in orasul asta se tin niste chiolhanuri desantate, cu bucate si vinut strasnic.

„La masa, Creanga nu manca mai mult decat o oala cu galuste facute cu pasat de mei si cu bucati de slanina, o gaina fripta pe tigla de lemn si undita cu mujdei de usturoi iar pe desupra sindilea cu o strachina de placinte moldovenesti, zise cu poalele-n brau, insa ca bautura el se multumea cu o cofita de vin amestecat cu apa. Nu-si pierde vremea cu o „zamoreala”. El nu se incurca, asemeni boierilor sfrijiti, rupand cu degetele-i groase picioarele subtiri ale racului. El trage tot castronul cu raci inainte-i, vara mana paroasa in el, scoate pumnul plin, ducandu-l la gura, apoi rontaie racul, zvarlind cojile afara, cum arunca rasnita pleava. El mananca odata zece oua, o strachina de prune, o oala de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mancare, cu acea placere de a mesteca alimente de tot felul care este a mancaciosilor si a vitelor. Ca si Flamanzila, el mistuie in cinci fripturi toata carnea birtasului inspaimantat si tipa ca-i e foame. cere toate mancarurile ospatarului, inghitind cate doua fierturi, mai multe soiuri de fripturi, band o carafa de vin si o cofita de apa rece si se scoala usurat de la masa, zglobiu. El se aseaza pe vine in fata unei mamaligi pantecoase si o inghite cu branza, udand-o iarasi cu vin si apoi cu alta cofita de apa”, il descria George Calinescu pe Creanga. Cuvinte multe pentru un apetit colosal, dar eu descrieri despre mancare as citi mai ceva ca un roman politist.

Sunt aproape convinsa ca daca nu mananci stranic cand ajungi in Iasi, nici nu se pune ca ai fost acolo. Dragostea nu este in tei, o fi si printre ei, prin Copou, dar mai mult ca sigur se gaseste in blide pline cu mancare aburinda, in strachini doldora de fripturi si in placinte aurii. Las ca am eu ac de cojocul tau, Iasiule! Odata s-odata, tot ne-om revedea!