Viena Mumok Museum

De ce nu imi place Viena si n-o sa-mi placa niciodata?

Prima data cand am fost in Viena, nu mi-a placut deloc. Nu mai tin minte in ce an era, dar pe atunci nu imi placeau locurile ordonate pentru ca mi se pareau foarte plictisitoare. Au mai trecut cativa ani si stiti ce am realizat? Ca nu-mi place nici acum, dar din cu totul alte motive.

Anul acesta, de 1 mai , in loc sa merg la mare sau la munte, sa fac o mie de ore pe drum si sa fiu jefuita la cazare, am decis sa plec in Viena pentru ca de acolo ajungeam rapid in Bratislava, unde nu mai fusesem niciodata. Vreo doua zile le-am petrecut in Viena, una in Bratislava si a fost cum nu se poate mai bine.

Despre Viena v-am mai scris, dar si de data aceasta am reusit sa gasesc lucruri noi.

Unul dintre acestea este Cafe Demel, o cafenea-cofetarie-magie chiar in centrul orasului. De aici mi-am luat un Punschkrapfen, adica o prajitura roz ca obrajorii unui copilas sanatos, umpluta cu o crema de ciocolata, cu ceva rom, toate invelite intr-o minunata glazura. Desigur, nu m-am limitat la o singura prajitura, ci mi-am mai luat una cu crema cu mac, un strat de crema de nuca si unul de mere coapte cu scortisoara, totul adus laolalta de o compozitie minunata. Oameni buni, eu nu stiu ce deserturi ati mancat voi la viata voastra, dar eu as fi in stare de lucruri urate pentru inca o felie cu mac-nuca-mar. Dupa aceea, m-am asezat cu burta la soare pe jos pentru ca era, cred, mai curat decat parchetul de la mine de acasa. Linistea era intrerupta doar de ritmul copitelor de cal pe caldaramul imaculat.

Am mai descoperit muzeul Belvedere care in acea perioada avea o expozitie semnata de Gustav Klimt in care erau reunite opere precum Sarutul sau Judith. Desi Sarutul era vedeta, eu mi-am petrecut o ora in fata portretului lui Judith, subjugata pur si simplu de privirea femeii. Este atat de frumos acel tablou incat nici cand il ai in fata ochilor nu-ti vine sa crezi ca este acolo. Irepetabil. Ceea ce mi s-a parut insa remarcabil a fost faptul ca langa tabloul Sarutul era pusa o macheta alba, in relief, pentru nevazatori. A fost pentru prima data cand am vazut asa ceva intr-un muzeu si mi s-a parut un gest tare frumos. Mi-era rusine de uluiala mea. Ochii pot sa inregistreze orice tusa, de pe orice tablou, dar la fel buricele degetelor pot crea imagini. Si in fata acelei machete cred ca am petrecut jumatate de ora.

Si stiti unde am mai ajuns? La Naschmarkt, cea mai mare piata din Viena, o desfasurare minunata de arome si culori. Probabil ca v-ati dat seama din acest blog ca slabiciunea vietii mele este mancarea, asa ca plimbarea prin aceasta piata mi-a provocat extaz dupa extaz. Fel si fel branzici, carnite, peste, mirodenii, brutarii, fructe de toate soiurile, legume de toate felurile, mii de nuci, de masline, de ce vrea inima, de vinuri, de bucatarii din toate colturile lumii, restaurante, vechituri. Era atata energie in acea piata incat ar fi putut alimenta o otelarie. Oamenii stateau la vin si la vorbe, la platouase atent aranjate si la zambete sincere. O lume frumoasa si bine imbracata, cu sacose pline de bunatati, atenta la detalii, binecrescuta. Ne-am luat si noi un pahar cu vin doar ca sa stam in mijlocul acestei lumi, doar ca sa facem comparatii.

Aceeasi lume frumoasa era si pe malurile Dunarii, o apa tare urata, dar care pe margini adapostea fel si fel de terase in jurul careia se adunase o comunitate de oameni tineri, relaxati, pusi pe trai bun.

Am mai vazut Hundertwasserhaus, un bloc foarte colorat care are ceva din fantasticul ocrotit de arhitectura lui Gaudi, dar care este locuit asa cum este locuit blocul meu proaspat reabilitat termic din Pantelimon. Nu stiu cum o fi sa traiesti in acel miez de poveste, sa-ti platesti facturile ca si cum ai locui intr-un bloc normal.

Nu puteam sa nu trec si prin Museumsquartier si sa intru putin in curtea de la Mumok (Muzeul de Arta Contemporana din Viena) si Leopold Museum, sa ma uit la oamenii care stau tolaniti pe niste perne de plastic supradimensionate. Nici nu trebuie sa intri la muzeu pentru ca cea mai frumoasa galerie, cea a umanitatii relaxate, este in fata ta, gratuit.

Si stiti pe unde am mai trecut in Viena? Pe la o farmacie! Trebuia sa fac rost de niste vaccinuri pentru cineva drag, dar la noi era criza. Cred ca inca mai este. Inainte de a pleca in Viena, mi-am luat la rand toti cunoscutii, i-am intrebat pe toti cum as putea da de acele vaccinuri, eram gata de lupta. Intru in Viena intr-o farmacie oarecare si intreb daca le au, convinsa fiind ca raspunsul va fi negativ. Da, le avem! Cum adica le aveti? Adica pe stoc le aveti sau ce trebuie sa fac? Da, le avem! Pai si mi le dati asa? Nu am reteta la mine. Am doar denumirea lor. Da, le avem, le vindem, le poti lua, tine-le in frigider, sanatate! Scurt!

Am plecat din acea farmacie salvatoare nevenindu-mi sa cred ca aveam vaccinurile in punguta. Eram la fel de uluita ca atunci cand m-am uitat jumatate de ora la macheta alba cu ajutorul careia nevazatorii puteau “vedea” unul dintre cele mai frumoase tablouri din lume, Sarutul lui Klimt.  Si era cred aceeasi uluiala pe care am avut-o si in piata aceea minunata, la vazul bunastrarii care mergea pe langa vienezi. Aceeasi uluiala ca atunci cand stai pe jos si te ridici curat. Nu ai nimic de scuturat de pe tine.

Este uluiala in fata normalitatii. Este un cu totul alt soi de uluiala fata de cel pe care il experimentam noi zilnic. Nu este uluiala pe care o ai in fata maldarului de coji de seminte din tramvaiul 5. Acest tramvai bucurestean trece pe langa cele mai mari sedii de corporatii din zona Aurel Vlaicu, dar el nu are aer conditionat si se zguduie asa de tare incat nu poti sa-ti validezi cartela de calatorie. Nu poti face contactul.

Si nu e nici uluiala din fata usilor batante care au inlocuit turnichetii de la metrou cand tu de fapt ai nevoie de trenuri mai dese si de aer ca sa nu lesini in absenta lor.

Nu e nici uimirea aia ca trebuie sa-ti pui in miscare toti cunoscutii ca sa faci rost de un vaccin cand la altii se gaseste peste tot. Si parca nu e nici uluiala aia pe care o ai cand vezi ca la noi in fata Muzeului de Arta Contemporana se face  asa-numita catedrala a neamului. In Viena, in fata Muzeul de Arta Contemporana oamenii stau la soare, pe niste perne verzi. In Bucuresti, oamenii se pregatesc sa stea in genunchi in catedrala neamului, langa Muzeul de Arta Contemporana. Care neam? Neamul de 3 milioane de romani plecati? Neamul de romani care abia asteapta sa plece sau neamul de romani care nu au plecat si nu vor pleca, dar care asteapta sfanta normalitate, nu clopote de catedrala facute, ironia ironiilor, in Austria. Sfanta normalitate de la sfantu-asteapta.

De asta nu-mi place nici acum Viena. Nu pentru ca este plictisitoare, ci pentru ca imi arata cat se poate de clar ca unele diferente nu vor fi niciodata recuperate oricat ne straduim. Strugurii sunt tot mai acri.

 

4 thoughts on “De ce nu imi place Viena si n-o sa-mi placa niciodata?”

  1. Cand am citit titlul m-am speriat un pic…, la final am ramas fara cuvinte, le-ai scris tu pe toate. Superb! As vrea sa cunosc o cale prin care sa-i determin pe cat mai multi sa intre pe logout si sa citeasca ce si cum scrii…

  2. Un punct negru pentu farmacie. Unul dintre vaccinuri era in ultima zi de valabilitate cand tu l-ai cumparat. La mine a ajuns expirat..?? Se întâmplă si la case mari😔

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *