Parisul este mereu o idee buna. Ep. 2

Fara sa fi planuit ceva, in perioada in care am fost noi la Paris am prins si Noaptea Alba, cand sunt fel si fel de evenimente artistice, si am mai prins si prima sambata din luna cand intrarile la muzeu sunt gratuite. Noroc chior, sau ce? Inainte de a merge insa la Louvre, am fost la Galeriile Lafayette, aceasta Mecca a shoppingului. Normal, veti spune ca este un taram femeiesc in care niciun vanator nu s-ar avanta. Doar atata lucru vreau sa va marturisesc. Eu am cedat nervos si m-am urcat pe terasa magazinului unde am avut Parisul la picioare, iar el a ramas doua ore in magazin si s-a intors cu 3 plase de cumparaturi. Ar mai fi stat, dar a fugit de teama. „Era o vanzatoare atat de frumoasa la Gucci, incat daca as fi ramas acolo, as fi cumparat orice mi-ar fi spus ea.” Aici ma opresc. Parisul face asta din om.

Am trecut pe la hotel sa lasam „prada” si am pornit spre Louvre. In fata muzeului era o coada cat o zi de post. Nu, mint, cat tot postul mare. Era infinita. Cum sa intram acolo in ziua in care totul era gratuit? Am stat, ne-am uitat si am zis sa mergem sa vorbim cu un paznic sa vedem daca nu putem sa intram si prin alta parte. Pe toti zeii artei, raspunsul a fost pozitiv. „A da, vedeti statuia aia de la intrarea in Gradinile Tuileries? Langa ea este o alta intrare.” Nu ne-a venit sa credem. Clar era ceva deasupra noastra. Am mers pe unde ne-a zis omul si in 5 minute eram in pantecul muzeului in timp ce coada isi vedea de stat afara. N-o sa va mint. Am mers ca niste turisti adevarati prin muzeu. Am luat o harta pe care erau bifate must-see-urile si am urmat-o intocmai. Poate vreti sa stiti cum era Mona Lisa. Este mica. Este ascunsa dupa o sticla iar in fata ei este pusa o bariera, cam la doi metri distanta, iar in fata barierei este o bariera umana permanenta. Nu am inteles mare lucru. Scuze.

Dupa vreo doua ore, am iesit din muzeu. Ne-am luat doua cafele si ne-am pus pe iarba din gradinile Tuileries. Ne-am scos incaltarile si am zacut acolo, pe covorul verde imparatesc pana ce a inceput sa picure incet. Ne-am incaltat si ne-am pus in jurul unei fantani pe langa care erau scaune verzi insirate cu spatarele lasate astfel incat puteai privi doar cerul. Nu prea mai era multa lume, dar era perfect asa. Ploaia marunta si calduta, chiar si in miez de toamna, gradina verde si toata arta aia care te depaseste in spate, dar care si ea, mititca, era depasita de cerul de deasupra ei.

Cu greu ne-am mai dezlipit de acolo, dar erau multe altele de vazut si de simtit in dulcele cliseu parizian. Am pornit-o pe Champs Elysees, pe strada desfraului capitalist, a magazinelor de lux in fata carora oamenii stau la coada ca in fata unei biete covrigarii bucurestene. Mi-am scapat din nou partenerul de bataturi la picioare prin fel si fel de magazine. Jur ca astfel de comportament nu am mai vazut, dar l-am inteles. Eu mai fusesem de cateva ori in Paris si trecusem prin aceasta pierdere temporara de minti, limitata evident de contul bancar nesemnificativ fata de delirul de pe Champs Elysses. Am ajuns in cele din urma la Arcul de Triumf si nu stiu cu ce puteri am urcat si in el, dar Doamne cat de tare a meritat efortul. Aveam din nou Parisul la picioare iar acum Turnul Eiffel era doar la o aruncatura de bat de noi. Marile bulevarde pariziene erau ornate cu lumini si cu oameni frumosi iar noi le vedeam de sus pe toate. Este minunat aerul acela de oras mare. Iti rascoleste plamanii.

Abia ne mai tineam pe picioare, dar trebuia sa ajungem la Turn. Era auriu si luminos iar deodata mii de beculete au inceput sa sclipeasca pe el. Eu am avut aceeasi senzatie ca atunci cand imi impodobesc bradul de Craciun si la final bag instalatiile in priza. Aceeasi senzatie numai ca multiplicata de un milion de ori. Suna a cliseu, dar va asigur ca este magie pura. Mai putin inspirata a fost ideea de a ne urca in Turn, pentru ca am stat la un codoi cat casa si nici nu am ajuns in varf pentru ca pur si simplu ne pierdusem rabdarea. Am coborat si am luat-o pe malul Senei. Chiar langa Turn este Musee du Quai Branly, un muzeu pe care-l recunoasteti dupa un perete intreg format numai din vegetatie. Era deschis. Am intrat si am pasit intr-o gradina luxurianta. Parca eram in jungla. Pe masura ce inaintam gradina se umplea de niste baghete fosforescente colorate in alb, verde si albastru. Intr-un colt se vedea Turnul sclipind. Iti lua respiratia toata frumusetea aia naturala din inima unei jungle urbane. M-as fi culcat acolo, pe muschi, printre bastoanele fosforescente, dar nimic nu m-ar mai fi ridicat din acel loc. Caram dupa mine tone de oboseala.

Am mers incet apoi pe malul Senei, pavat cu apartamente inalte de milioane de euro, cu ferestre care respira bogatie. Fiind Noaptea Alba, malul apei era plin de petreceri in aer liberi, de tineri care cantau, dansau, beau, pe o muzica tare buna. Am stat si noi pret de jumatate de ora, dar nu mai puteam. Orasul asta scoate untul din tine.

Intr-o alta zi am ajuns si la Sacre Coeur si am stat pe scarile catedralei alaturi de alti necunoscuti si ne-am uitat pentru ultima data la Parisul de la picioarele noastre. Ne-am luat alune tavalite prin caramel si ne-am plimbat printre pictori si cantareti la acordeon, ne-am uitat la oamenii care mancau scoici si beau bere piscacioasa si ne-am gandit ca Parisul este un oras in care poti trai ceva timp, chiar daca nu-i iubesti pe francezi.

Imi pare rau ca am intrat in atatea detalii in povestea mea care se dorea simpla ca o lista de cumparaturi, dar vreau sa va marturisesc ca nici macar nu v-am spus tot. Mai vreau sa va marturisesc ca in Paris se manaca extraordinar si ca sunt atatea restaurante chinezesti, tailandeze, indiene, bio, vegane, pescaresti, traditionale incat pierzi sirul caloriilor in explozia de arome. Si mai vreau sa va spun ca poti sa te uiti la lume si sa bei vin si sa simti diferenta fata de orasele noastre. Si ca poti lua biciclete sa te plimbi fara a avea un alai de caini dupa voi. Si ca te poti imbraca oricum pentru ca nu vei mai putea soca pe nimeni. Si ca seara, daca de plimbi pe unde trebuie, poti vedea formatii intregi cantand…si…

Si va mai spun ceva. Stiti de ce trebuie sa ajungeti macar o data in Paris? Ca sa vedeti cu ochii vostri ca toate cliseele alea sunt adevarate.

Aici cititi prima parte.