Pisa si lamaia exploziva

Pisa este la o aruncatura de bat de Florenta asa ca nu aveti niciun motiv sa o ratati daca ajungeti prin zona. Dupa doua zile de umblat mai peste tot prin Florenta, printre hoardele de turisti, ai nevoie de o gura de aer proaspat, nu pentru ca orasul nu ar fi uimitor, ci pentru ca trebuie cumva sa dai un restart dupa o injectie atat de puternica de cultura, istorie, frumusete, mancare buna, toate adunate intr-un loc. Asa ca Pisa este o solutie numai buna.

Cum ajungeti in gara, luati-o drept inainte si tineti-o tot asa pentru ca centrul este aproape. Pisa nu este complicata, asa ca nu aveti nevoie de harti sau de mai stiu eu ce alte dispozitive de orientare. Este foarte intuitiva. Noi cand am ajuns, am nimerit fix intr-un targ traditional amplasat la cativa metri de gara, intr-o piateta. Tot cornul abundentei se revarsase acolo. Paini de casa ingreunate de masline verzi, halci intregi de carne bine afumate si condimentate, roti de branza enorme, care mai de care mai mucegaite si mai fandosite, deserturi rupte din Rai, precum sfogliatellele infoiate pe care le gasiti in Napoli sau cannoli sicilian care te fac sa intelegi celebra replica din Nasul (leave the gun, take the cannoli). Nu are rost sa va spun ca jumatate din bugetul zilei din Pisa a fost lasat pentru cateva pungi de deserturi.

Mai departe, stati calmi si mergeti usurel prin oras, pe acelasi drum drept. Pisa este tare frumoasa. Cladiri inalte si colorate, terase peste tot si mult, mult mai putina aglomeratie comparativ cu Florenta. Cam in 20 de minute de mers lejer ajungeti si la punctul de atractie principal al orasului, Turnul Inclinat de langa Dom. Pe vremuri era legat cu niste sarme de otel pentru a fi tinut locului, dar acum daca va veti uita cu atentie mai peste tot, cel putin in zona coloanelor, se vad structuri metalice de sustinere. In jurul Domului si al Turnului este o pasune imensa pe care zeci de turme de oameni stau la soare. Este atat de linistitor locul incat cred ca am zacut pe iarba aceea verde ore intregi fara sa-mi dau seama de trecerea timpului. Doar faptul ca trebuia sa ne mutam din cand in cand dupa umbra protectoare a Turnului ne mai spunea ca totusi clipele se scurg. Sunt si aici o gramada de turisti, dar majoritatea oamenilor veniti la pasunat sunt italieni pursange. Sunt pusti care chiulesc de la scoala cu rucsace cu tot pentru a veni acolo si a se juca, studenti care pretind ca invata, oameni iesiti de la munca pentru a manca un panini. Fiecare cu treaba lui in iarba verde cruda.

Cu greu ne-am dezlipit trupurile de pe pajiste, dar trebuia sa dam si noi un tur in zona. Intregul complex este uimitor prin multimea de detalii. De atata uimire, mai ca am obosit iar, asa ca tot la umbra Turnului am revenit pentru a mai sta ceva timp acolo. Bine, bine, veti spune? Si bati drumul pana acolo pentru o iarba verde si un turn? Categoric, da. De ce? Habar nu am, dar acea senzatie de calm, de fara griji, nu cred ca am mai experimentat-o demult. Dupa ce te lupti cu turistii de pe strazile Florentei, dupa ce parcurgi galerii intregi de arta, dupa ce-i vezi privirea lui David iesit din mainile lui Michelangelo, ai nevoie de un moment de respiro, de un moment pentru tine in care sa te odihnesti si s-o iei de la capat, iar Pisa este locul ideal.

Cred ca as fi putut sta acolo nelimitat, dar din pacate am un stomac care incepuse sa planga un pic. Bineinteles ca, fiind in Italia, unde restaurantele au un orar comparabil cu un secret de stat, ne-a luat ceva pana sa gasim o crasma. Numero undici se numeste, adica Numarul 11, si am ajuns acolo la indicatiile unei librarese. Asa este cel mai bine. Cand habar nu ai unde sa te duci, intreaba un localnic. Ei bine, Numero undici este un restaurant atipic care te cam pune la munca. Sunt niste mese lungi din lemn iar in spate se vede bucataria. Pe niste table mari este scris meniul. Daca vezi culoarea verde, este vegetarian, daca este albastru este peste si tot asa. Te uiti acolo pe tabla si dupa ce te-ai hotarat te duci la doamnele bucatarese si le spui ce doresti. Apa si tacamurile ti le iei singur, iar apa este din partea casei.

Apoi te asezi cumintel la masa si astepti sa te strige doamnele. In timp ce ele vorbesc de politica, diete, vecine si altele, tu bei apa din partea casei si incet incet se face si mancarea. Noi ne-am luat un platou cu branza si unul cu salam si ceva muraturi picante, ardei iuti si alte nebuneli piperate. Genial. O imbucatura ii potenta gustul altei imbucaturi si tot asa din aproape in aproape am terminat pe nerasuflate platourile. Apoi ne-am mai luat o saramura de somon si o friptura. Nu pot sa spun ca au fost extraordinare, dar au fost bucate bune, fara pretentii. Finalul insa a fost indecent, obscen de bun. Doamnele bucatarese fac in fiecare zi niste prajituri. Nu arata cine stie ce, adica nu sta frisca bat, capsuna nu are 3 kile si asa mai departe, dar continutul este de la Dumnezeu. Noi ne-am luat o prajitura de lamaie si una de cocos. La prima lingurita de prajitura de lamaie am simtit ca pur si simplu am trecut printr-o explozie de gust. Furtuna tropicala. Mi s-a dus lamaia aia pana in moalele capului si in varful degetelor de la picioare. Inc-o inghitura. Lamaia s-a reinventat. Explozie din nou. Ireal de buna, parca si acum ii simt gustul in cerul gurii. Dupa ce am dovedit si prajitura cu nuca de cocos, am plecat. In total, din cate imi amintesc, delirul culinar ne-a costat in jur de 60 de euro, dar sincer cutremurul ala cu aroma de lamaie a fost nepretuit.

Apoi incet incet, cu gustul de racoare in gura si cu mintea complet odihnita, ne-am indreptat spre gara. Eram pregatiti pentru Florenta din nou. De fapt eram pregatiti pentru orice, atat de bine ne facuse ziua asta in Pisa.