Putin altfel prin Iordania – Aqaba si Marea Rosie

Aqaba este la Marea Rosie si este cunoscuta pentru bariera de corali. Iti dai seama cat de misto sunt scufundarile in zona dupa numarul de centre de unde poti sa-ti iei echipamente, dar mai ales dupa resorturile obscen de luxoase care au aparut unul langa altul. Ambasade. Ziduri inalte. Paza. Parfumul exclusivitatii se pastreaza cu grilaje de fier.

Putina plaja a ramas insa si pentru localnici. Acolo am fost si noi in ziua in care am ajuns, la plaja publica. In viata mea nu mi-a fost dat sa vad asa ceva. Ele faceau baie infasurate in vesminte negre. Ma mir ca nu se inecau, ei erau cu narghilele de acasa. Lumea sedea pe prosoape sau pe covoare persane, pe nisip sau in corturi. Picnicul sa facea la flacara buteliei si consta in carnuri savuroase, lipii, hummus, salate. Se manca cu mana, cu picioarele in nisip, alaturi de copii, alaturi de batrani. In fata mea un baiat invartea atat de vartos un ibric cu carbuni incat mi-am zis ca e cazul sa ma dau la o parte ca sa nu vad cat de strasnica e asigurarea facuta acasa. Zeci de barcute pluteau in larg. Iti promiteau comori prin podeaua lor transparenta. Minteau toate. Muzica duduia in boxe proaste. Se dansa. Era un hit al verii. Israelul se vedea de partea cealalta. La mal erau zeci de copii cu colace colorate. Zgomot. Nu stiam unde sa ma uit mai intai. Ne-am asezat pe o bordura si am stat acolo mai bine de o ora, doar uitandu-ne asa la lumea aia. Mie-mi plac aceste locuri. Ma binedispun mai ceva ca o gluma buna. Imi vine automat sa sparg seminte.

Seara am nimerit intr-o piateta unde toata lumea era cu ochii la un meci de fotbal si fuma din narghilea. Ne-am luat si noi narghilele, ceai, aveam niste alune cu o crusta dulceaga si am stat acolo.

Ma uitam mai mult la lume decat la meci, la cum se certau pe un joc de carti stricat, la cum tipau unul la altul fara a se supara prea tare. Era cald. Nu mai fumez de ceva vreme, dar inhalam fumul cu nesat in amintirea viciilor de alta data. Pun altele la loc, nu-i problema.

Dimineata urmatoare am plecat sa facem snorkeling. Sunt mai multe locuri, dar cele mai frumoase pentru aceasta activitate sunt Gradina Japoneza si Gorgonian I si II, la cativa kilometri de Aqaba. Nu era soare deloc. Un vant puternic agita copacii, dar in mod curios lasa marea in pace. Ne-am pus labele si vizorul si am intrat in apa. Nu era cald. Poti ajunge imediat la bariera de corali pornind chiar de la mal. Practic, din doua maini eram deja printre pesti de toate culorile, formele, printre corali pestriti, cu fel si fel de chipuri. Arata tare, tare bine, dar eu nu am rezistat foarte mult si am iesit. Am intrat in masina. M-am schimbat. Vantul continua sa bata. Am dat drumul la caldura si am atipit o jumatate de ora cu vise cu tot de parca as fi dormit ani. A fost perfect. Ne-am gandit sa trecem drumul si sa inchiriem niste costume de scafandru sperand ca astfel vom fi mai protejati de apa racoroasa. Nu au costat mult. Vreo 5 dinari fiecare. Nici nu erau multi amatori. A fost mai bine cu costumul. Nu era impermeabil, dar se forma o pelicula de apa intre tine si costum pe care puteai s-o incalzesti. Din cand in cand mai intra si apa rece, ceea ce nu prea era placut. Sub o piatra am vazut doi Lion Fish, am vazut un Clown Fish si multi altii pe care nu as sti sa-i numesc. Unii erau ca niste curcubeie acvatice, altii erau ca niste zebre, dar aveau un punct rosu pe codita. Am vazut unul care era alb ca nisipul si unul cu un trup asa umflat si colturos ca era aproape caraghios. Galbeni, albastri, rosiatici, negri. Spre mal am vazut si ceva ce aducea cu un fel de sarpe de mare albicios. Ne-am schimbat din nou si ne-am intors spre Aqaba.

Noi trebuia sa plecam pe la vreo 6 ca sa avem un drum linistit spre Amman, spre avionul care decola la 3 dimineata. Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, am zis ca avem timp si de alte lucruri cum ar fi un barbierit (nu eu), ceva cumparaturi nesemnificative si, cel mai important, o cina cat se poate de semnificativa la Al Shami.

Incepuse sa ploua afara. Ne-a pus chelnerul la o masa la etaj si ne-a adus meniurile. Am luat un hummus si un iaurt cu usturoi. Din partea casei au venit o crema de branza putin piscacioasa si un iaurt cu ceva ierburi prin el. Am mai luat un kebap de oita si o mancare din carnita pusa pe o tava iar deasupra dansei asezata o pasta putin sarata, intreg amestecul fiind pus la cuptor. Pentru ca nu era de ajuns am cerut si doua ciorbe de linte ca sa ne incalzim. Desigur, au aparut si cateva zeci de lipii aburinde, niste muraturi, un iaurt de baut, o cogeamite limonada de menta. Si pentru ca tot nu era de ajuns ne-am mai luat si un kunefe (v-am mai spus ce este) de care nu am avut deloc mila. Poate va imaginati ca am lasat multa mancare pe masa, dar poate nu ne cunoastem foarte bine. Afara se dezlantuise furtuna, dar printre zgomotele de linguri se auzea doar galagia de arome. Imi place la nebunie mancarea asta, mi se pare ca este sociala, de impartit, de intins lipia in sosul celui din fata, de dat farfurii de la unul la altul, de mancat pe nerasuflate, cu pofta, cu bucurie. Imi place abundenta asta care mai apoi sa lasa cu dureri de burta. Imi place sentimentul de vinovatie. Detesc mancarea complicata ca o fetita sclifosita, detesc farfuriile mai mult goale decat pline si gesturile timide. Imi plac exploziile.

La final a venit ceaiul de menta. As fi ramas acolo, dar aveam mai bine de 350 de kilometri de drum. Am plecat bine dupa opt. Nu vedeam nimic in fata parbrizului. Ploua cu galeata. In tara in care ploua de 3-4 ori pe an, care se gandeste cum sa faca rost de apa, noi am nimerit fix in mijlocul potopului lui Noe. Eram flancati de tiruri si de soferi care conduceau dupa propriul lor set de reguli. Eu sunt genul de copilot care nu prea se agita. Prefer sa-mi infig mainile in scaun si sa slabesc de emotie, decat sa-i tot zic soferului: „Aoleu, valeu, stai, las-o mai moale, mai, omule, las-o mai moale.” Nu stiu cum naiba e mai bine, dar colectia mea de fire albe cred ca s-a imbogatit in urma acestui drum.

La ultima benzinarie inainte de aeroport am oprit sa punem la loc capacul rotii din fata, dreapta. Il scosesem in drum spre Marea Moarta pentru ca ne-am dat seama ca era putin crapat si isteti cum suntem tot atunci am realizat ca nu avem cum sa ajungem cu el intreg la centrul de inchiriat tot gonind pe drumurile din Iordania. Dar ce sa vezi, nu mai puteam desface un surub. Mergand pe logica politehnista ca daca ceva nu merge trebuie sa iei un ciocan mai mare, am tras de surubul ala, noi si tot personalul din benzinarie, pana l-am rupt. Din trei suruburi care tineau roata, am mai ramas cu doua, unul langa altul, nici macar in diagonala. Splendid. Am pus capacul mesterit cu super-glue si am pornit incet spre aeroport luand vreo 3-4 limitatoare de viteza ca doar era bezna si ne grabeam.  Cand am vazut aeroportul in fata noastra, nu am avut nicio reactie pentru ca normal ca aveam sa ajungem la timp noi fiind organizati perfect nemteste.

Am lasat masina, am trecut cu bine de controale si am ajuns in avion. Am lesinat, nu am adormit. La un moment dat, am deschis putin ochii si am vazut ca cerul era rosu. Petra. Nu mai vasusem un rasarit din avion, asa cum nu mai plutisem pe apa atat de sarata, asa cum nu mai inotasem cu neamuri de creaturi colorate, cum nu mai fumasem narghilea, cum nu mai mancasem kunefe, cum nu mai mersesem cu un magarus intr-un oras de 2000 de ani, cum nu mai vazusem un loc care sa ma tintuiasca naibii de placere, cum nu mai mancasem hummus adevarat, cum nu mai mersesem cu masina prin desert. Am lesinat la loc. Am aterizat in Bucuresti.

Ordonat, am reluat sala si ma gandesc la cat de mult mananc. Ma ingras oricum. Degeaba. Ma uit la ceas mai des.

Ma spal pe maini inainte de a consuma alimentele frumos puse in caserole si apoi in pungute de plastic stranse bine sa nu care cumva sa…

Stau in metrou. Om langa om. O familie de straini. Ne ducem cu totii la munca. Dar eu am in minte plaja din Aqaba si ma buseste rasul, iar in traista am dovlecei sanatosi, dar tot la oita mancata cu mana ma gandesc.

E bine.  Sigiliul a fost putin crapat. Am o gura de oxigen si o minune cu mine. Mai rezist.

Cititi prima parte aici si a doua parte aici.