Scurtă aventură în nordul Italiei, la lacul Garda și nu numai

Trebuia să fie o vacanță de relaxare, undeva la lacul Garda (nordul Italiei), în care nu trebuia să fac altceva decât să dorm, să fac baie, să mănânc în neștire și să zac cu un șpriț în mână. Desigur, a ieșit complet pe dos.

Planul era următorul. Trebuia să ajungem în Sirmione,  ceva localitate de la lacul Garda. Acolo stăteam două nopți liniștite mâncând prosciutto și bând prosecco. Luasem și o excursie cu bărcuța pentru că se spune că mergi degeaba la lacul Garda dacă nu te dai cu barca, pentru ca apoi să mergem cu mașina până la Bolzano, și mai în nord, și de acolo la două lacuri superbe, Braies și Karersee cu ceva vederi cu Dolomiții între.

După munte și aer curat, mai aveam de stat o seară în Como, la lacul Como, planul meu secret fiind să ajung în Nesso și să mă arunc de acolo de pe un pod mic în cap, în lac. Desigur, trebuia vânat și George Clooney, dar esențial era aruncatul în cap, în lac.

Sună bine, nu?

Ei, dragii moșului, după cum ați văzut, în enumerarea de mai sus apare cuvântul cheie mașină. Cum nu aveam un card de credit embosat, ne-am gândit să îl facem pe ultima sută de metri (folosesc pluralul ca o curtoazie față de partenerul mea de drum), dar normal că a ieșit fix în ziua în care trebuia să plecăm.

Am zis că nu se cade să pierdem avionul pentru card, așa că am plecat spre Milano Linate sperând din toată inima că vom avea noroc în aeroport cu închiriatul mașinii.

Desigur, nu a fost cazul. Nu a mers nici privirea de căprioară rătacită, nici ochii umezi de copil orfan de la care fură Dragnea. Nu au vrut să ne dea mașină pentru nimic în lume. Bine, era de ajuns un card de credit embosat, ceea ce noi nu aveam. Nici cu cardul Catena nu a mers.

După scandalul de rigoare din aeroport (desigur era vina lui pentru că eu organizasem totul brici), ne-am suit într-un minibus (în care eu deliram planuri criminale mai ceva ca în Urzeala Tronurilor), am ajuns la Milano Centrale (tot voiam să-l omor) și de acolo am luat un tren spre Sirmione (urma să îl arunc în lac). Direct nu a fost nici trenul, așa că am ajuns până în Desenzano del Garda, o altă localitate de la lac, de unde am mai luat un autobuz. Undeva pe seară am ajuns și în Sirmione (mititelul părea complet străin de ceea ce urma să i se întâmple).

Plaja Jamaica e în Italia

Marele noroc (al lui mai ales) a fost că ne-am luat (AM luat, EU adică) cazările  chiar în centrul orașelor. Ar fi fost interesant să ajungem în cine știe ce sătuc fără mașină, cum era planul inițial.

Lacul Garda este cât vezi cu ochii, albastru și plin de valuri, cu apa dulce și cu glazură de munte pe maluri. Zici că-i mare, nu alta. Nu există ceva mai frumos.

Plouase toată ziua în Sirmione. Cetatea era tăcută și miroasea a  asfalt cald și a apă dulce. Am stat la o terasă și am mâncat un platou imens cu pește, cu doradă și două tipuri de păstrăv, cu un ton fără pereche de bun, cu raci și cu creveți. Cu grisine din partea casei și cu vin bun plătit, Lugana, alb. Da, am luat și o pizza cu trufe și prosciutto, dar nu am mâncat-o pe toată. Jumătate a venit cu noi la pachet. Aici probabil i s-a schimbat norocul lui. Eu rezist la multe, dar nu la supărare și nu la mâncare bună. Nici la băutură nu mai fac cine știe ce performanță.

Am dormit lemn în seara aia, pe un pat tare, într-o liniște densă ca apa aia albastră.

A doua zi se înseninase. De la balcon se vedea lacul safir. Am mâncat micul dejun ca niște nehaliți și am plecat la baie, la plaja Jamaica. Nu mai văzusem așa ceva. Malul se continua cu niște lespezi imense de piatră albă, ca niște plaje scufundate sub o peliculă de apă. Abia după ce mergeai pe aceste pietre, puteai să te arunci și în apă. Deodată, adânc. Nu știi să înoți, stai deoparte. Știi, spor la baie.

Nu am multe bucurii, dar printre ele clar se numără să mănânc și să fac baie. După baie, ne-am plimbat prin cetate și la un moment dat, toropiți de căldură, am luat niște beri imense și am coborât chiar sub podul prin care se face intrarea în Sirmione. Am stat cu picioarele în apă uitându-ne la rațe și bând din sticlele reci și jur că aș fi putut îmbătrâni acolo, uitându-mă la rața aia, cu omul ăla lângă mine.

A fost însă și o problemă cu faptul că am stat chiar în cetate, și anume lipsa magazinelor. În fine, am dat noi de un chioșc pe niște străzi de unde am luat niște vin, parmezan și prosciutto pentru restul ăla de pizza. Vedeți însă că este un magazin chiar în centrul cetății care paradoxal este și cel mai ieftin. Desigur, noi am luat de la magazinul mai scump.

Cu proviziile în geantă, am pornit din nou spre plajă. Se lăsa noaptea. Se vedeau munții și plăcile alea de piatră prin apă. Puteai să stai pe ele, înconjurat de lac, dar totuși pe uscat. Am mâncat acolo pizza și prosciutto și am terminat o sticlă cu vin. Iar apoi am mai stat pe un pod. În zare se vedea terasa unui hotel de lux. Cânta cineva la pian, dar auzeam și noi. Fără bani, doar cu o sticlă goală de vin în rucsac. Am dormit iar ca niște pietre. Cred ca nici puls nu mai aveam.

200 de kilometri pe scuter? Da, de ce nu?

Ei bine, ziua următoare trebuia să luăm mașina și să mergem să ne dăm cu bărcuța. Cum miracolele nu se întâmplă, nici la noi nu a apărut mașina ca prin minune. Ne-am dus la autobuz, dar ce să vezi? Era traficul dracului, toată stațiunea era blocată. În stație erau două măicuțe, dar nici ele nu ne-au fost de niciun folos. Cât am așteptat autobuzul am sunat la toate centrele de închirieri auto din zonă, de două ori, doar pentru că simțeam nevoia să ni se confirme ceea ce oricum știam. Nu, fără card de credit embosat nu puteam sa luăm nimic.

Bărcuța o pierdusem, așa că am luat un autobuz, primul care a venit și ne-am dus spre Peschiera del Garda.  Fără niciun plan, doar că dădusem de un tip care părea mai dispus la negocieri și am zis să stăm de vorbă și față în față. La 12:30 intra în pauza de masă, noi la 12:15 ne rugam de șofer să ne deschidă ușile de la autobuz să o luăm la goană cam un kilometru și ceva ca să ajungem la acel centru. Am scăpat din autobuz, dă-i și aleargă, cu trolerele după noi, în șlapi, la 30 de grade. Am ajuns cu două minute înainte de închidere. Îmi curgea transpirația pe picioare.

-Ia și rezolvă, am decretat către omul de lângă mine.

Italianul nu avea însă nicio grabă. Se luase la vorbă cu o olandeză, iar aia cred că nu era vorbită din 1985, motiv pentru care am stat cam juma de oră să termine ce avea de zis.

Au fost abordate subiecte precum copiii din Africa, călătorii, familie, de ce nu este totuși bine să mergi în Africa, biciclete și într-un final ne-a zis și nouă că nu ne dă nimic. Super. Trecusem deja de la ideea de mașină la cea de scuter, dar omul avea unul pe care îl închiria numai pe distanțe de până în 150 de kiloemtri. Planurile noastre erau mai mari și cum nu am putut să ne înțelegem cu italianul spectrul unei vacanțe ratate era tot mai vizibil, ca celulita pe fundul nephotoshopat a lui Kim Kardashian.

Amarâți nevoie-mare, am mers mai departe, cu trolerele după noi și cu ochii în ciment. Bine, puteam desigur să luăm trenul până la Bolzano, dar de ce să facem una ca asta când putem să ne complicăm?

Am intrat în alt centru de închiriere și până să îmi șterg eu lentilele de la ochelari, principalul vinovat pentru situația în care ne aflam se făcuse cu un scuteraș, o Vespa mititică, albastră, să se asorteze cu lacul. Ne-a dat italianul și căști albastre, ca deh, alta moda, și uite așa am pornit la drum.

Am lăsat bagajele în centrul de închiriere, am luat cu noi niște tricouri și periuțele de dinți și duși am fost de teamă să nu se răzgândească italianul. Eu nu am carnet de motor și nici nu mă dădusem cine știe ce pe chestii cu două roți, fără a pune bicicleta la calcul. Vinovatul (așa îi vom spune de acum înainte) avea însă și se dăduse vreo cinci ani cu motorul, numai că odată, cândva, nimeni nu mai știe când. Buuuunn…

Dacă pentru șofer scuterașul a fost regăsirea, pentru mine a fost prima întâlnire. Din Peschiera del Garda până în Bolzano și mai apoi în Val din Funes, de unde se văd Dolomiții ca un vis, sunt cam 200 de kilometri. Da, i-am făcut pe toți pe scuter și am reușit să greșim și drumul astfel încât să ajungem cu tărtăreața pe niște serpentine de nu a văzut nici Transalpina la viața ei de șosea supraevaluată.

Cel mai nostim era când intram în tuneluri de câte 3 kilometri, săpate în munte, și aveam ceva coadă de bolizi în urma noastră. Se lăsa și el în față, și eu, doar-doar om fi mai aerodinamici. Normal că eram doar penibili.

Vreau să vă zic însă ceva. Dincolo de faptul că nu a fost cea mai comodă experiență, călătoria cu scuterașul a avut ceva cu totul special. În primul rând, te raportezi altfel la tot ce este în jurul tău. Simți căldura, simți mirosul livezilor și al muntelui, simți aroma rășinilor. Neavând protecția mașinii deasupra, ai doar cerul. Simți cum se schimbă temperatura în funcție de drumul tău, cum trece răcoarea muntelui prin tricou, cum te arde soarele pe umeri. Este o conexiune cu drumul cu totul aparte. În plus, nici nu trebuie să mai faci conversație.

Ne-am oprit de câteva ori. O dată într-o livadă cu meri unde am ras pe nerăsuflate vreo trei fructe și am șterpelit două pentru mai târziu. Era plin de livezi cu meri. Creșteau pe înălțime, ca niște vrejuri. Și mai era plin de viță de vie, struguri și piatră  de munte cât vedeai cu ochii.

Toată lumea din trafic a avut grijă de noi. Nu ne-a claxonat nimeni, nu ne-a tăiat nimeni fața șmecherește. Cred că faptul că au foarte mulți bicicliști îi disciplinează, astfel că tolerează mai bine apariții exotice cum eram noi.

Dolomiții, cei mai frumoși munți (din lume)

După câteva ore bune, am ajuns și în Bolzano și puteam naibii să ne oprim aici, dar, nu, delirul a continuat până în Val di Funes. Am început să urcăm din nou. Eu văsuzem o poză cu o biserică și o pajiște, iar în spatele bisericii se vedeau crestele Dolomiților, doar cei mai frumoși munți din lume. Acolo voiam să ajung. Aș fi renunțat, dar nu a vrut altcineva să renunțe. Așa că am continuat să mergem. La un moment dat, am văzut o creastă. Strălucea soarele pe ea. Dolomiții sunt portocalii la apus, sunt ca niște oglinzi de piatră. Dispăreau, apăreau, dispăreau.

Am ajuns cumva și în Val di Funes, dar nu vedeam biserica aia, crucea mă-sii, că nu mai puteam. Văzusem deja Dolomiții, așa că eu eram gata să renunț, dar din nou nu a vrut cineva să renunțăm. Și am tot mers cu Vespa cea mică până s-a terminat drumul. Iar la capătul drumului a apărut biserica, albă și mică, cu o turlă suplă și cu cei mai frumoși munți în spate. Soarele se dusese, dar mie aproape mi-au dat lacrimile. Poate era și de la oboseală, poate era și de la miracol. Este un loc dincolo de frumos, cu o liniște care calmează orice furtună. Nu am stat mult, trebuia să ne grăbim, să nu petrecem mult timp pe munte în întuneric cu Vespa, dar e un moment care rămâne în mine. Alături de cele mai frumoase alte câteva momente din viața mea, atâtea câte am reușit să adun până acum. Îl iertasem pentru toate.

Am pornit apoi spre Bolzano. Era tot mai frig, tot mai întuneric, iar noi eram praf de oboseală. Am ajuns cu bine în oraș, am lăsat scuterașul să doarmă și am ajuns la cazare. A fost cea mai bună cazare posibilă. Un apartament în centru, cu trei camere, noi eram doar doi, dar aveam nevoie de mult spațiu după ce stătusem atât de înghesuiți pe Vespa cea albastră. Simțeam nevoia de palate și de puf și în noaptea aia fix de asta am dat. De un pat alb, care lua forma trupului, de tavane înalte și de bârne pe ele. Mirosea a câmpie așternutul.

Ne-am făcut o baie și am ieșit să bem ceva. Tare simpatic Bolzano. Am nimerit într-o crâșmă, Nadamas (Nimic în plus), care era plină de oameni, de tineri și bătrâni, hipsteri și nu prea. Am băut un pahar cu vin alb cu miros de trandafiri, ceva tărie și ceva bere și apoi ne-am dus la culcare.  De dimineață se auzeau clopotele și un vânt mic mișca perdele albe. Puteam să îmbătrânesc acolo…iar.

Am ieșit să vedem puțin orașul și pe zi. Superb. Clădiri frumoase, lume impecabil îmbrăcată. Am nimerit într-o crâșmuliță de unde ne-am luat niște sendvișuri micuțe. Localnicii le stropeau deja cu șprițuri, dar noi aveam un drum lung înainte.

De data asta nu am mai greșit drumul, așa că am ajuns cu bine în Riva del Garda, cea mai nordică stațiune a lacului Garda. Munte, apă albastră și un vânt pe placul celor care practică sporturi acvatice. Totul organizat, nu facem kite unde se dau oamenii cu parapanta și tot așa. Cât vezi cu ochii, erau numai vele de windsurferi. Și o apăăă…Doamne, superbă.

Sentimentul de nevoie de bălăceală s-a acutizat pentru că am mers numai pe malul lacului. Eu tot mă uitam în dreapta și tot vedeam lume la scăldat, dar noi ajuseserăm tot cumva într-o cursă contracronometru pentru că trebuia să lăsăm scuterașul la centrul de închiriat la 7 seara. Și dă-i și dă-i până am făcut o pană, cu vreo șase kilometri înainte de a ajunge la destinație, lucru care a anulat orice posibilitate de a face baie în acea apă mirifică, cea mai frumoasă apă din lume, pe malul căreia am stat, dar în care nu am făcut baie, că o să ajung o babă în baston și o să am regretul ăsta.

Nu mai complic lucrurile, doar vă spun că a venit italianul după noi, cred că ne-a băgat și ceva înjurături că l-am deranjat, dar nu ne-a luat niciun bănuț în plus, așa că am scăpat cu bine.

Mai departe, am făcut o combinație de trenuri ca să ajungem în Como, unde aveam ultima noapte de cazare.

Ceea ce vreau sa vă spun este că am mers cu un tren care atingea 300 de kilometri la oră și noi nici nu simțeam. Este aproape halucinant să te gândești că în timpul vieții noastre nu vom merge niciodată în România cu un tren care să prindă 300 de kilometri la oră. Niciodată, nici noi, nici copiii noștri.

În Como am cam făcut foamea pentru că atunci când am ajuns noi cam totul era închis iar a doua zi am avut ceva peripeții cu drumul spre aeroportul Milano Linate, dar am ajuns cu bine, lemn de oboseală în avion.

Trebuia să fie o poveste scurtă despre o vacanță mică și relaxantă. Dar a ieșit una ceva mai lungă, cu lucruri noi și multe, cu adaptări la situații, și cu zâmbet. Cred că am învățat să las de la mine, să zic hai să vedem ce pana mea o să iasă. Și am mai învățat că uneori chiar și când toți porii îți spun să renunți poate e bine să mergi un pic mai departe. Nu aș fi văzut niciodată crestele Dolimiților fără un scuteraș împins la limită. Nu recomand, dar uneori e dincolo de plăcut sentimentul că te-ai înșelat în precauții.

Desigur, după toată această experiență, o săptămână de somn în Grecia mi-ar prinde de minune în care să nu fac altceva decât să dorm, să fac baie,  să mănânc în neștire și să zac cu un șpriț în mână.