Umor german cu Toni Erdmann si ceva in plus

Stiam eu ca nu trebuie sa renunt la filmele europene, chiar daca au fost dati cand am cazut sub scaun de plictiseala (in sensul ca am adormit ca o valiza-n gara spre dezgustul comunitatii de critici din jurul meu – n.red.), filme de la care am plecat injurand, din cauza carora am distrus relatii. Stiam eu. Bucuria a fost cu atat mai mare cu cat am mai descoperit ceva: aparent, germanii au umor.

Am fost aseara la Toni Erdmann. La un moment dat ezitam intre a mai sta la munca si a merge la film, asa frica am prins. Am plecat totusi la film.

In sala, the usual suspects. Strangatorii de semnaturi pentru USR, salvarea Romaniei, hipsterasii deghizati in critici sau in ce vor ei, batranele inoportune si asa mai departe…si eu.

Toni Erdmann este in linii mari povestea unui profesor de muzica divortat, care are un umor cu accente macabre, adica exact cum imi place mie, ciufulit si putin neingrijit, cu o fiica alienata de corporatismul care ne tampeste pe toti. Toni Erdmann este de fapt un personaj fictiv, este omul in care se transforma Winfried Conradi atunci cand are chef, cand situatia o cere. Toni Erdmann mai are si un caine gras si cret si batran.

Se duce intr-o zi in vizita la mama lui (asta am presupus eu ca era femeia cu pricina – n.red.), iar aceasta il intreaba:

• De ce nu eutanasiezi cainele? E batran. Sufera.
• Si tu suferi, ii raspunde Toni Erdmann. Am izbucnit in ras, stare de spirit care nu m-a parasit timp de aproape 3 ore cat a tinut filmul.

Fiica lui Toni Erdmann, Ines (ce nume grozav – n.red.), se afla si ea in vizita la parinti. Nu prea avea timp de ei. Ines lucra pentru o mare firma de consultanta, o multinationala, si la acel moment se ocupa de implementarea unui proiect de restructurare pentru o companie din industria petroliera din Romania, fiind relocata in Bucuresti. Singura relatie stabila pe care Ines o are este cu telefonul sau.

Toni simte si se decide sa vina in Bucuresti pentru a interveni oarecum in aceasta relatie. Incercarile lui Toni sunt spumoase, nu am cum sa vi le zic pe toate, dar dincolo de acestea, cateva secvente mi-au atras atentia.

Romania de dupa 1990 a crescut prin expati, iar in film, desi nu se spune, este tratata o etapa care a urmat privatizarii Petrom, singurul producator de petrol si gaze pe care statul l-a avut si pe care l-a vandut. Ines se ocupa de concedieri, outsourcing, cum se spune frumusel, concedieri in esenta.

Odata vanduta pe bucati, Romania a intrat pe mainile acestor consultanti, asa cum este si Ines. Pe mainile unor expati care niciodata nu au avut o casa, pe care nu i-a legat nimic nici macar de familia lor, care au stat cativa ani intr-un loc pentru a merge mai departe. Oameni care nu si-au construit familii, pe care nu-i astepta nimeni acasa, care nu faceau dragoste, vanatori de cariera.

Ines concediaza fara a avea remuscari, iar cand da de obstacole, asa cum este cazul domnului Iliescu, jucat de Vlad Ivanov, gaseste cumva sa treaca peste ele. Oamenii care nu sunt legati de oameni vad in alti oameni cifre. Domnul Iliescu vedea subalterni, prieteni. Nu voia sa-i taie. Petrom avea la momentul privatizarii peste 50.000 de angajati, azi mai are vreo 16.000 datorita sutelor de Ines care au trecut prin firma aceea si care acum sunt cine stie unde.

Romania in sine a fost modelata de armate de Ines, dar cumva asupra acestei comunitati de straini mereu a planat o imagine idilica. Salarii enorme, scoli bune pentru copiii lor, avantaje financiare obscene.

Filmul Toni Erdmann arata insa instrainarea acestor oameni. Mi s-a parut tulburatoare scena in care Ines merge in baie si aproape isi scoate o unghie lovita pentru a putea sta mai bine pe tocuri in timpul unei prezentari. Si mi s-a parut tulburatoare secventa de „dragoste” dintre ea si un coleg, consumata intr-o camera din Marriott. Nici nu se atinge de el, se uita la el, el termina in niste prajituri, ea mananca una. Trece mai departe. Este superba scena cand canta alaturi de tatal ei la un party unde toata lumea credea ca Toni este ambasadorul Germaniei in Bucuresti. Ines a fost candva un copil, iar acum face un job pe care putini oameni au sange sa-l faca. Si la fel de tulburatoare mi s-a parut secventa in care la un party de ziua ei, moment in care incearca sa fie mai umana, se decide sa-si intampine invitatii goala, cerandu-le acelasi lucru. Accepta seful ei si o subalterna. Normal. Voia sa scape si de ei. Era momentul sa plece in alta parte, intr-un alt Bucuresti.

La petrecerea ei de adio, Toni Erdmann, tatal, apare deghizat intr-un costum bulgaresc aducator de noroc, „ansamblul” amintind de un fel de Chewbacca. Ce noroc sa mai aduca? Toni-Chewbacca pleaca de la petrecere la un moment dat, Ines isi pune un halat pe ea si fuge dupa el. Se gasesc intr-un parc si se imbratiseaza. A fost perfecta secventa. Ines parca era un copil pierdut prin costumul ala bulgaresc aducator de noroc.

Toni pleaca intr-un final din Bucuresti iar Ines vine in vizita la inmormantarea bunicii sale (asta am presupus eu ca era femeia din cosciug – n.red.). Tatal ei ii povesteste despre micile momente despre care nu-ti dai seama ca sunt mari decat atunci cand au trecut. Ii povesteste despre cum a invatat-o sa mearga pe bicicleta. Pe mine m-a invatat bunicul. Aveam un Pegas galben mic, cu cauciuri groase, dar mici si ele, cu un calut argintiu si cu sa maronie. Eram in spatele casei. Ma tinea de sa. Pedalam si vorbeam cu el, dar el nu mai zicea nimic. M-am uitat in urma si l-am vazut. Imi facea cu mana. Abia atunci mi-am dat seama ca mergeam singura. Am cazut imediat. M-am ridicat imediat. Micul mare moment. Il am mereu cu mine.

Ines a zambit, iar Toni s-a dus in casa sa ia un aparat de fotografiat sa prinda micul moment. Micul moment trecuse. Pana sa se intoarca zambetul ei a plecat. Dupa Bucuresti, mergea sa fie animal corporatist in Singapore.