Dar în Valencia acesta mai sălășuiește ceva, Ciudad de las Artes y las Ciencias, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în viața mea, după mâncare (și Alexander Skarsgård în Big Little Lies)

Imaginat de arhitectul Santiago Calatrava, cel care a făcut clădirea Turning Torso din Malmo, de exemplu, complexul muzeal cuprinde mai multe clădiri cu scopuri recreative, cinema, muzeu de artă, operă, muzeu de științe și altele.

Proiectul a început prin 1996, ultimele clădiri fiind terminate în 2005. Deși trebuia să coste 300 de mlioane de euro, la final se pare că investiția a fost de trei ori mai mare.

Nu stau să judec economia din spatele unui astfel de proiect, dar este un exemplu de investiție făcută în comunitate. Nu știu dacă s-a tăiat de la străzi, mi s-a părut că infrastructura arăta impecabil în oraș, dar știu că în Valencia există un loc  de o frumusețe absolut ieșită din comun pentru care merită să călătorești patru ore cu avionul pentru a-l vedea. Atât de frumos este. Putea ca acest oraș să nu mai aibă nimic altceva decât Ciudad de las Artes y las Ciencias și ar fi fost suficient.

Astfel de proiecte sunt o altă normalitate, desigur la o cu totul altă scară, dar tot o normalitate. În timp ce la noi șantierul catedralei neamului crește ca un miracol, în alte orașe se fac clădiri care ascund povești, care adună comunități, care ridică întrebări, care educă. Eu nu am nevoie de un loc în care niște bătrâni să-și facă sute de cruci, nu de încă unul când îmi lipsesc atâtea.

Cum stai o oră în fața unei morse?

Și de parca toată arhitectura aia ruptă din altă lume nu ar fi fost de ajuns, tot în Ciudad de las Artes y las Ciencias este și Oceanograful, cel mai mare din Europa. Intrarea costă 30 de euro și au fost cel mai bine cheltuiți bani din ultima vreme. Patru ore am stat acolo și aș mai fi stat dacă nu venea ora închiderii.

Din cele patru ore, una am petrecut-o chiuind ca un copil în fața unor morse. Am aproape 35 de ani și nu știu dacă vreodată m-am bucurat mai tare decât atunci când m-am uitat la cogeamite morsele.

Și iar am ajuns la mâncare!

Apoi am mai stat cel puțin jumătate de oră să mă uit la o belugă, albă, superbă, ca o bucată de marmură mobilă, plimbându-se prin acvariul său imens pe muzica lui Hans Zimmer din Interstellar. Atât de frumos era acel animal încât am uitat să fac poze. Era de un magnetism ieșit din lumea asta. Ce lucru frumos ați văzut recent în București care să vă scoată din cotidian, să vă facă ochii să se dilate de plăcere, să vă facă să vă simțiți mici, copii, să vă liniștească până la lacrimi?

Am mai văzut în Valencia cartierul Rusafa, plin de instalații de petrecere, unde am nimerit în cofetăria Dulce de Leche. Era coadă la bunătățuri și atât de tare ne-am emoționat, încât până să ne decidem,  a fugit tarta de lămâie din fața noastră. Ne-am ales cu un tort de morcovi numai bun de ronțăit și cu o brownie draguță și ea, dar mai mult frumoasă decât impecabil realizată. Nah, am umblat și noi, mai știm una alta în materie de mâncare.

Și că tot suntem la mâncare, într-una dintre seri, în salvă de petarde, am ajuns iar în centrul orașului și ne-am oprit la Horchateria Santa Catalina, un fel de cofetărie, dar nu chiar. La horchateria nu sunt multe produse, dar e fix ce trebuie. Adică gogoși, churros și ciocolată caldă. Eu nu am voie gogoși și churros, dar e ok cu ciocolata caldă, așa că am luat patru gogoși și patru churros și le-am dres pe toate cu ciocolată caldă. M-am gândit că dacă am voie ciocolată, atunci dacă trec gogoșile și churros prin ea, va fi bine. Umblă mintea la fată (doar când vine vorba de mâncare…)

Citește și:  Despre Sevilia IV - Ronda si Granada

Filosofie ieftină de încheiere

La final arătam ca un baobab. De fapt astă era și scopul pentru că am uitat să vă spun că în Valencia, din cauza unei inundații, râul care brăzda orașul a fost secat și în albia lui a apărut o frumsețe de parc, presărat din loc în loc cu niște baobabi grași. Tot pentru oameni. Să fie loc să se plimbe și să se dea cu bicicletele, copiii să se joace în iarbă, să facă cine vrea yoga printre ficușii uriași iar grașii care au mâncat churros și gogoși, deși nu trebuia, să aibă spațiu de odihnă.

Și dacă nu stai cu oamenii dragi la mâncat paella cu iepuraș, tot te vezi cu ei marți, la piața de vechituri de la gară, asta dacă ai ratat-o pe aia de luni de lângă Mercado Central.

Și dacă nu la piață, atunci seara la tapas, de nu mai știi de unde să alegi dintre atâtea bunătățuri. Sardine mici sau mai bine niște creveți prăjiți? A, nu, poate chiar ardeiașii aia ghiduși plini de brânză pișcăcioasă. Baobab, baobab.

Și la final te întorci în București, te uiți în stânga și în dreapta să nu dea mașinile peste tine, asculți manele în metrou. Nu ne trebuie , băăăi, muzică clasică. Știi că n-o să pleci niciodată. Nici nu te mai întrebi de ce. Iei tramvaiul 40 de 40 de ani și te rogi să nu sară de pe șine. Apoi poate nimerești în marșul pentru susținerea familiei tradiționale organizat de un bătrân penal (adică hoț, nu penibil) care are o relație cu o tinerică de 25 de ani după ce a divorțat de nevastă.

Catedrala e aproape, normalitatea nu prea.

(am lăsat pisica aia aproape neagră la final de noroc :))


Citește și Valencia cu paella, tapas si ceva petarde (adica prima parte)

4 comentarii

Reply

Peste 100 de ani, cand eu voi fi istorie, generetia de atunci va povesti cu mandrie, celor care ne vor vizita tara, despre sacrificiul facut de generatia de acum pentru a construi Catedrala Neamului… 🙂 S-ar putea sa fie singurul obiectiv terminat in anul centenarului si sa-i vedem pe „fruntasii” tarii adresandu-se neamului la ceas aniversar…

Reply

Ne-am dori sa vedem si alte obiective 🙂

Reply

Pozele sunt graitoare. Ce-i frumos, frumos ramane..!

Reply

Si noua ne-a placut mult orasul. Speram ca am redat cat de cat atmosfera lui.

Lasa un raspuns

Emailul tau nu va fi facut public. Campurile marcate sunt obligatorii *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.