Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Episodul I

Stiti expresia cu Patagonia? Cand eram mica o asociam cu capatul lumii. Astazi, dupa ce am vazut Bolivia, i-am schimbat finalul. Nimic nu mi s-a parut mai departe de ceea ce stiam, simteam sau experimentasem pana atunci decat Bolivia, fie ea urbana sau rurala. Sa nu poti face tu o conexiune cu mediul din care vii, sa nu poti sa-ti explici de ce barbatii mor dupa femeile cu 4 fuste si prin urmare cu fundul cat mai mare, sa nu intelegi de ce oamenii cumpara inca fetus de lame pentru bunastarea casei sau de ce, in loc de campanii sociale la TV, spanzura papusi din carpe in piata mare, in ditamai capitala, cu mesajul “Asa o sa patesti (n.r. criminalule) daca te prindem. Cu Sprijinul Politiei Comunitare”…

In Bolivia ne-am decis sa mergem anul trecut. Eram in Vietnam cand o daneza ne-a sugerat sa nu o ratam daca planuim sa vizitam America de Sud. Cum ca ar fi fost surpriza vietii pentru ea…

Era o pasiune mai veche a jumatatii, sa vada Machu Picchu, iar dupa ce ne-am intors din Asia am inceput cautarile. Fix de-a doua zi. Prima impresie- “scump, domne, scump!” Am hotarat sa legam insa Bolivia de Peru si s-o facem lata cu putin peste trei saptamani de concediu. Din click in click, intr-o luna, mi-am facut, in mare, o idee. Stiam ca vreau sa vad Salar in Bolivia, sa pozez cholitas, sa traversez Titicaca pe la insulele flotante, sa ajung in jungla din Peru si sa vad Machu Picchu. Parca puteam mai mult. Am inceput sa trimit e-mailuri la agentii de turism locale cu servicii personalizate. Asta-i cam cea mai rapida metoda de a-ti completa itinerariul. Primii mi-au facut traseul de vis. M-am indragostit iremediabil pana cand am ajuns la pret, 11.000 de dolari  de persoana, fara zborul international. Le-am spus ca nu ma intereseaza, inca, o calatorie in jurul lumii, am multumit respectuos si am inchis fereastra de chat.

Am ramas cu itinerariul, insa. A fost primul meu contact, virtual ce-i drept, cu luxul, in Bolivia. Si ultimul. Te lua limuzina de la aeroport, serveai pranzul in drum spre hotelul/hotelurile de 5 stele, tot in limuzina, bla, bla, bla…te plimbau prin Bolivia si Peru in cele mai tari locuri aproape in perne de puf. Prostii! Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Daca, prin absurd as fi luat pachetul ala, nu m-as fi plimbat cu microbuzul-cozonac prin La Paz, inghesuita intre o fusta de cholita si un sac de porumb expandat, n-as fi vazut piata lor fascinanta, cu tone de legume si fructe exotice puse pe caldaram si cu precupete bucalate care ti-ar da sa gusti dintr-o jumatate de maracuya stersa pe coltul sortului doar-doar ti-oi aduce aminte de  copilarie si de bunici (nu ca-n frageda-mi pruncie mancam fructul pasiunii, dar simplul gest de a da luciu fructului abia cules de pe jos) , si nici n-as fi cunoscut atatia oameni minunati.

Intr-un final am gasit niste baieti simpatici la ViewPeru. Le-am spus ce vreau, mi-au spus ce pot sa-mi ofere, s-au ocupat de tot ce inseamna cazare, transport si din cand in cand ghid, si am batut palma pe bani muuult mai putini. Deal-ul a functionat cam asa: nu faceam parte dintr-un grup organizat, dar totul (transport si cazare) era rezervat de ei din timp. Cineva ne astepta mereu fie la terminalul aeroportului, fie in gara, fie autogara sau port, altcineva ne punea la autobuz spre o alta destinatie. Intrarile erau platite, uneori aveam cate un ghid dupa noi, uneori ne aciuam noi pe langa un grup de o zi, in rest eram de capul nostru. Am avut noroc si cu biletele de avion, am gasit o oferta pe expedia, Londra-La Paz-Lima-Londra. Optiunea “multiple destinations” e o chestie tare smechera, mi-as permite sa spun. Poti sa-ti alegi pana la cinci destinatii si platesti mult mai putin decat daca ai lua biletele separate sau retur. Un zbor spre La Paz este in medie 1.000 lire. Cu oferta asta am ajuns la 600 lire si am legat si Peru de intoarcere in acelasi pret.

In La Paz am aterizat noaptea. Eram atat de obosita dupa 18 ore de zbor si doua escale, incat nici n-am mai simtit raul de altitudine. Aveam sa-l simt a doua zi, nicio problema. O durere de cap ca niciodata, d-aia de nu-ti poti deschide ochii, cand ai nevoie de ajutor sa te ridici din pat si cand vrei ca altul sa-ti mestece pana si mancarea. Exact d-aia! Raul de altitudine e aleatoriu. S-a facut ca fix eu sa fiu aleasa! Va dati seama ce ciuda am avut pe oamenii “normali” vreo patru zile cat m-a tinut napasta.

Am dat iama-n mate de coca si mai tarziu mi-am luat o punga lunga si verde cu frunze din care am mestecat aproape zi si noapte. Functioneaza! Pe onoarea mea… te relaxeaza, iti ia durerea de cap pentru o ora, doua. Nu-i cel mai bun gust din lume, dar combinat cu lehia, care-ti vine la pachet, iti da o senzatie dulceaga de caramele…cu putin nisip, ce-i drept:)

Primul contact l-am avut cu Marcelo, un om in toata firea, scund, cu degete groase, cu pielea tabacita, dar cu cel mai sincer zambet din toata Bolivia. Un fost contabil care si-a lasat scaunul de birou pentru propria-i afacere in turism. Tururile in La Paz le face cu ajutorul tatalui, care atunci cand il lasa intr-un loc ii spune “Ai grija, fiule!”, iar pe cele din afara capitalei , subcontractand localnici. Nefiind casatorit cu o cholita de-a zonei, nu are voie sa-si extinda serviciile in alte regiuni, asa ca el gaseste hotelurile si cativa operatori locali si prin ei trimite turistii in Uyuni, Potosi sau Sucre, de exemplu. Asa se fac afacerile in Bolivia…pe baza de asociatie si apartenenta.

La Paz-ul l-am vazut cumva prin ochii lui. Moon Valley (loc care trebuie vazut neaparat daca ajungi in Bolivia) este un parc natural cu formatiuni din lut, ciudate si spectaculoase , in care te simti ca printre castele gigant de nisip, facute de copii de 5 ani, evident giganti, sau intr-o pestera cu stalagmite fara acoperis, daca asa ceva ar exista. Sau pe Luna, dar pentru asta nu bag mana in foc pana nu vad :). Din cel mai inalt punct al orasului, nu ca n-am fi fost “cel mai sus” oriunde ne-am fi aflat, am vazut zgarie-norii care si-au facut loc incet incet printre casele neterminate, ca doar asa fenteaza bolivianul sistemul de taxe, lasand mortarul sa se usuce strivit de caramizi nefinisate, si stadionul unde pana si cei mai buni sportivi ai lumii ar da orice pentru o gura de aer (asta-i povestea care l-a amuzat cel mai tare pe Marcelo, chiar daca el era povestitorul).

Un localnic stie sa mearga pe trotuarul celalalt cand ajunge pe langa Ambasada Americii, sa nu faca poze la inchisoarea San Pedro din centrul orasului (o societate in societate, in care detinutii pot inchiria celule mai bune in functie de prestanta si venit, au joburi, isi pot aduce nevestele si copiii si isi aleg lideri), stie de unde sa ia autobuzul-cozonac cu cholita pe post de taxatoare, chiar daca nu exista o statie, si stie toate stradutele pietei, fiecare cu ce tip de produse ofera. Cu ocazia asta am aflat si noi. Plus ca-n centru, in loc sa facem poze ca tot turistul la Palatul Guvernului, am intors capul spre cladiriea ciuruita de gloante, tot datorita lui Marcelo. Ne-a spus despre “urmele” pe care Morales nu le-a mai putut acoperi dupa ce a dat ordin sa le inchida gura politisilor care cereau salarii mai mari si in general de toate urmele care au ramas in sufletele bolivienilor… Asta-i Marcelo cu care ne-am inceput noi calatoria.  Ca sa nu mai spun ca stie cele mai bune restaurante locale cu portii de chicharron cat pentru toata familia sau cele mai ascunse tarabe cu Tucumanas acompaniate de sapte sosuri diferite, de avocado, ardei, rosii, masline, etc, etc, etc la mai putin de un dolar. Plus o strada plina de povesti in graffiti: “Somos Humanos”.

Restul timpului l-am petrecut doar cu jumatatea. Am gasit Piata Vrajitoarelor, cu toate plantele uscate si puf de cactus si fetus de lame si lame mai mari mumificate, licori, ceaiuri si toate nebuniile pamantului pe post de doctorii. Apoi pulovere si manusi si sosete si paturi si perne si orice din alpaca colorata, cu promisiunea solemna a grasutelor vanzatoare ca-i “natural, senor”. Pe strada, toate tarabele sunt ale cholitelor. Evident, gasesti mii de fuste si alte zeci de mii de sub-fuste (proportia fiind de 4 la 1), pantofi de cholita, cozi negre, impletite tot pentru ele, un fel de peruci la noi, palarii a la Charlie Chaplin si in rest cam tot ce le trebuie doamnelor sa fie frumoase in Bolivia. Oferta pentru domni, mai rara. Oricum, totul este ieftin sau foarte ieftin.

9 zile, cat am stat in Bolivia, n-am vazut un brand, o sigla, n-am vazut o haina de firma, un pantof cu toc, sau o masina scumpa…de fapt abia am vazut masini. McDonald’s si-a retras businessul acum ceva ani pentru ca burgerii erau prea mici pentru stomacul bolivienilor, iar altii probabil nici n-au mai incercat…Marcelo ne-a spus ca mai sunt ratacite cateva dughene Burger King pe ici pe colo, dar eu nu-mi aduc aminte sa le fi vazut.

In schimb am intalnit calatori fie de 9 luni, fie de doi ani, fie de 5. Fie cu bicicleta in jurul Americii de Sud, fie in jurul lumii, fie sa-si dea seama ce vor in viata, fie pentru o alta viata. La granita cu Peru, un american calatoreste de 27 de ani, canta intr-un hotel si ii invata pe angajati engleza. I-a placut atat de mult incat si-a ales locuri in care a stat ani de zile, in Argentina, in Bolivia, in Peru.

Iar oamenii astia iti schimba tie viata!

Dupa La Paz am plecat spre prea mult asteptatul Uyuni.

Despre desertul de sare, cititi maine un alt episod din aventura boliviana.

Cititi si:

Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Episodul II

Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Episodul III

Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Episodul IV