Aseara, in jurul orei 20:30. Am plecat devreme de la serviciu, dar am ajuns tarziu pentru ca m-am intersectat cu toata lumea iesita tot devreme de la munca pentru a ajunge la timp la concertul Depeche Mode.
Undeva in jurul intrarii de pe strada Pierre de Coubertin. Imposibil sa gasesti un loc de parcare. Am dat vreo doua ture pe acolo pana cand un baiat ne-a indrumat spre un loc de unde tocmai iesise o masina. Cred ca aseara toti parcagii fara acte din Bucuresti s-au imbogatit daca au stiut unde sa se aseze. A cerut 20 de lei printre cioturile de dinti, dar nu aveam decat 13, asa ca ne-a lasat sa parcam si cu un discount generos. Ce dragut din partea lui!
In fata stadionului, un alt loc numai bun de facut afaceri, cu sau fara bani. Zeci de tiganusi sa imbulzeau sa-si adjudece sticlele cu apa, suc, sendvisurile sau snacks-urile care nu reuseau sa ajunga dincolo de poarta. Altii faceau afaceri mai bune pentru ca dupa ce concertul Depeche Mode a inceput au reusit sa intre oameni si fara bilete, dar cu pretul corect platit catre cei care erau acolo sa asigure ordinea si disciplina. Ce dragut din partea lor!
Bine, bine, dar ce cautam eu afara dupa ce concertul a inceput? O sa ma rezum doar la o spune ca o serie, care la un moment dat parea fara sfarsit, de ghinioane si decizii proaste m-au facut a pierd cam jumatate de ora din concert. Cred ca daca va veti uita cu atentie la zona de intrare pe Arena Nationala dinspre Pierre de Coubertin veti observa niste mici adancituri in asfalt. De la mine sunt si de la miile de linii du-te vino facute in timp ce-mi asteptam niste prieteni. Trecand de acest purgatoriu, pe la 9:30 am reusit sa ajungem in sfarsit in gazonul A unde deja tipii de la Depeche Mode se incalzisera bine. Publicul cred ca era in delir inainte de a intra ei pe scena.
Am fost la destul de multe concerte, dar ce s-a intamplat aseara pe Arena Nationala a fost impresionant. Este aproape nenatural ca la 51 de ani, atatia cati are Dave Gahan, solistul Depeche Mode, sa te misti asa. Si daca stau bine sa ma gandesc nici macar asta nu este nenatural. Este nenatural sa te misti asa, sa arati asa si mai ales sa canti asa. Fara sa falsezi o nota. La putine concerte mi-a fost dat sa aud o astfel de voce perfecta pe toata durata show-ului.
Nu stiu cu cine a facut pact Dave si ce a dat la schimb, dar trocul i-a iesit de minune. Piruete peste piruete, miscari din solduri lascive, smuceli din tot trupul si cu toate astea nicio nota falsa.
Normal ca finalul a fost cea mai buna parte, asa cum se intampla cu mai toate lucrurile in viata. Enjoy the silence, Personal Jesus si Goodbye. Zeci de mii de voci, zeci de mii de fotografii, zeci de mii de postari pe Facebook si trei tipi pe scena cu adevarat buni. Stiam ca va urma un bis si la fel stiau si cei 49.999 de oameni de langa mine, dar cu toate astea Arena Nationala s-a umplut de zgomot cand luminile s-au stins. Nu a durat mult si au revenit.
Penultima piesa a fost I feel you iar pe acest cantec Dave pur si simplu s-a dezlantuit. Chiar ne intrebam dupa ce s-a terminat de ce Dumnezeu nu s-a inchis concertul ea. Omul era un delir pe doua picioare in desfasurare pe o scena. Cred ca nici cand aveam 18 ani nu puteam sa-mi misc soldurile asa, dar Dave si ai lui stiau ei ce stiau.
La finalul ultimei piese, sub coordonarea maestrilor de la Depeche Mode toata lumea a inceput sa-si miste mainile dintr-o parte in alta. Oamenii de pe Arena Nationala se transformasera intr-o campie, cu 100.000 de fire de iarba, formata din maini in miscare. Totul era proiectat mai departe pe doua ecrane absolut indecente in spatele unui Dave plin de transpiratie, cu pantalonii atarnandu-i pe solduri, cu freza bine blocata pe spate, care savura fiecare moment. Il hraneam cu energie. Aveam impresia ca doar miscarea mea de maini antreneaza miscarea altor zeci de mii de maini asa ca efectul era absolut naucitor. Pur si simplu iti spuneai Just can’t get enough. Drog.
De putine ori la un concert mi-a fost dat sa simt atat de puternic vibratia publicului. Pentru un moment, scurt ce-i drept, am avut senzatia ca eu sunt vedeta, ca eu fac mainile sa se miste, in timp ce trei tipi grozavi, Dave, Martin si Andy, de undeva de pe o scena grozava ma acompaniaza. Mi-am revenit rapid in simturi, dar a fost un moment. Acel moment. Poate chiar asta este pactul pe care l-au facut Dave si ai lui: noua ne dati viata vesnica si in schimbul ei noi renuntam la o clipa, dar doar la o clipa de glorie, in favoarea lor, a celor din marginea scenei. Sa se simta si ei nenatural de bine. O secunda. Nu mai mult.
Cele 50.000 de voci au cerut insistent un bis dar Depeche Mode a lucrat nemteste. A inceput la 9 a terminat la 11 si a lasat in urma un stadion care cerea mai mult. Ne-au lasat sa asteptam, dar nu s-au mai intors pentru ca si ei stiu cel mai bine ca asteptarea este un drog puternic daca este administrat in doze potrivite unei mase de oameni. Asteptarea ca vor mai canta, ca vor mai veni, ca va iesi si mai bine.
A da suficient de mult, dar niciodata destul este un secret pe care Depeche Mode a aratat ca-l cunoaste pe deplin aseara.
