Pe 16-17 iulie am fost cu Oxigen pe cel mai inalt varf din Piatra Craiului, pe creasta La Om (Piscul Baciului), dar nu despre munte si cat de frumos este o sa va vorbesc, ci despre cat de tampit este romanul.
Bine, o sa va povestesc putin si despre expeditie. Reteta a fost clasica.
Trezit de dimineata de la 4:30, luat rucsac in spate, jurat ca in viata vietisoarelor mele nu voi mai face asa ceva, ajuns la autocar, dormit putin. Cand am deschis ochisorii, eram in satul Pestera. Frumos sat. Niste case rasfirate pe dealuri si atat de multe flori, ca-ti era mai mare dragul sa te uiti la ele. De mult nu mai vazusem o asemenea inflatie de petale.
Oamenii de la Oxigen ne-au spus la plecare sa ne luam doar cele necesare, dar evident ca pentru unii printre cele necesare se numara si 3 kile de portocale, doua de prune si alte chestii care stau bine in aprozar, nu in rucsacul de tura. Ne-au mai spus sa nu ne imbracam gros, dar daca unii au simtit nevoia de sapte straturi, nu ai ce sa faci. Romanul stie mai bine.
Trecand peste rautati (ca sa ajung la altele si mai mari), Piatra Craiului este unul dintre cei mai spectaculosi munti din cati am vazut. Este bloc de piatra ascutita. Zid.
Cand am vazut dintr-o poiana unde trebuia sa ajungem, aproape ca am dat un pas in spate. Noroc ca am zarit niste fragute si tot vanand cand una, cand alta am ajuns la poalele muntelui.
Am inceput urcusul cu o pauza la refugiul Grind si apoi chiar am inceput. Este un urcus greu, cel putin asa mi s-a parut mie, iar soarele puternic nu facea decat sa complice situatia. Inainte de a ajunge pe varf, ai de trecut de o portiune tare bolovanoasa, dar mai vezi o garofita, mai faci o poza si cu putina determinare ajungi si pe varf. Si merita pentru ca vezi creasta de stanca a Pietrei Craiului in toata frumusetea ei de 25 de kilometri si vezi imprejurimile verzi si nu mai auzi nimic. Piatra are o sonoritate tare misto. Te asurzeste, dar nu spune nimic. Cele mai dure raspunsuri sunt tacerile. Grozava senzatie.
Ei bine, daca urcusul a fost cum a fost, coborasul m-a nenorocit. Am blestemat pentru o viata, aproape nu-mi mai simteam degetele, aproape nu se mai termina. Complicata treaba, dar cumva am ajuns jos, ne-am urcat din nou in autobuz si ne-am dus la cazarea din Moeciu. Am dormit lemn. Imi place de mor senzatia asta cand tot trupul ma doare de la efortul fizic. Imi goleste mintea.
A doua zi am fost in Rasnov si chiar ma bucuram pentru ca eu nu mai vazusem locul. Prima data am fost la pestera Valea Cetatii.
Nu apucam noi bine sa ne dam jos din autocar, ca vine ceva sefut de la pestera. Cum omul probabil sta mai mult in pestera decat pe afara, si manierele ii erau din Epoca de Piatra.
-Nu aveti voie sa parcati aici, ne spune cu superioritatea celui care deodata s-a trezit sef peste ceva. Cum sunt oamenii care pazesc o bariera, asa era si el.
Evident, discutiile au escaladat si au culminat cu o intrebare atat de romaneasca, incat mi-e sila de ea.
-Bai, voi stiti cu cine vorbiti?
-Nu. Cu cine?
-Nu va zic. Sac!
Am ramas uluita. Iti vine un autocar plin cu oameni care sunt dispusi sa plateasca 12 lei ca sa vada pestera si tu ne iei cu golanisme de genul „stii al cui sunt?”
Desigur, aceasta a fost prima si ultima data cand voi pune piciorul in acel loc si nu-l voi recomanda in veci nimanui. Sa nu mergeti acolo.
Dar abia acum urmeaza partea frumoasa: Cetatea Rasnovului.
Pana la cetate ai de urcat cam 500 de metri in panta, dar pentru ca romanul este mai degraba frate cu gratarul, decat cu codrul, s-au pus la dispozitia grasilor lenesi niste trenulete trase de un tractor cu care sa ajunga la cetate. Dar asta nu e tot. Inainte de a ajunge la cetate, treci pe langa Dino Park, un parc de distractie cu dinozauri de plastic. Pentru ca, pana la urma, ce merge mai bine si mai bine langa o cetate medievala decat un parc cu dinozauri de plastic?
In fata cetatii, erau doi tineri care vindeau calatorii cu calul sau cu poneiul. Da, de ce nu, pana la urma? In plus, pentru hoardele de oameni adusi cu tractorul, se cocea porumb pe banda rulanta. Multimea trebuie furajata.
Am intrat in cetate. Este tare frumoasa. In cea mai mare parte este refacuta. Intre zidurile ei insa, se adaposteste dezastrul.
Locul este plin cu magazine de suveniruri. Iile se vand langa portofele pe care scrie cu cristale Paris, bate gonflabile roz stau langa magneti pe care scrie Romania. Margele ieftine, sclipici, prostii cu nemiluita.
Ma uitam la locul ala si daca as fi avut puterea, jur ca as fi ras totul din el. Chiar nu se poate sa avem niste magazine cu produse traditionale in cetatea aia, vanzatorii nu pot fi imbracati frumos, nu se poate deschide o cafenea frumoasa sau o vinarie buna, nu se pot vinde suveniruri artizanale in locul mizeriilor pe care scrie Paris ?
Am vazut Rasnovul dupa ce m-am intors din Muntenegru, unde am trecut prin doua orase, Budva si Kotor. Stiti cum e Kotor? O bijuterie. Muzica frumoasa, locul extrem de bine ingrijit, magazine cu vinuri, mancare buna, suveniruri cu cap. Totul cu un context, cu o logica in spate. De ce mi-as cumpara vreodata dintr-o cetate medievala o bata de plastic roz si un portofel pe care scrie Paris?
Ma uitam la locul ala superb, la muntii aia, ma gandeam la Piatra Craiului, iar langa mine un copil rodea un cocean calare pe ponei. Ne simtim bine? Ne mai facem bine?
Nu vreau sa par rautacioasa, nu am nimic cu nimeni, le am si eu pe ale mele, dar m-am saturat de oameni urati care fac urat in jurul lor. Din ce umblu mai mult, din atat imi dau seama ca ne despart distante uriase de notiunea de civilizatie. Nu-ti trebuie cine stie ce studii sau strategii de marketing ca sa-ti dai seama ca nu e in regula sa vinzi suveniruri cu Paris in cetatea Rasnov. De ce? Pentru ca nu esti in PARIS!!!
Despre cum arata Moeciu, nu cred ca mai are rost sa vorbesc. Ce s-a construit acolo nu sunt pensiuni, sunt blocuri care se numesc Danut, Vladut, Prostut.
Am ajuns apoi in Brasov. Imi place mult Brasovul. Am fost intr-o iarna, am stat mai mult si asa am avut timp sa ne cunoastem. Am fost sa mancam la o crasma, La Ceaun. Va rog eu mult sa va duceti acolo.
Angajatii sunt tare simpatici, dar cu parere de rau si cu scuzele de rigoare, dragii mei, nu voi sunteti vedetele. Am luat o zeama acra cu carne de porc adusa intr-o strachina de lut si am primit un cos cu paine grozava. O paine strasnica, cu un miez greu si dens, cu cartofei in ea si cu o coaja cafenie de ti-era mai mare dragul s-o tavalesti prin sare si s-o papi. Dar, dar, nici asta nu a fost vedeta. Am luat niste galuste cu prune si aici s-a rupt filmul. Erau caldute si parfumate, iar pruna din interiorul lor era potrivit de coapta si de aromata. Se apropia o furtuna, dar puteau sa vina apocalipsa si cei patru calareti ai sai, ca eu de galusca nu ma desparteam, scumpa de ea.
Lucrurile se pot face si bine, dar sunt prea putine.
A urmat apoi un drum de cinci ore pana in Bucuresti pentru ca asa este normal. Este normal sa faci 170 de kilometri in cinci ore. Este normal sa mergi cu 35 de kilometri la ora asa cum este normal sa vinzi suveniruri cu Paris in splendoare de cetate, asa cum este normal sa pui un parc cu dinozauri de plastic langa ziduri de sute de ani.
Noroc cu galustele acelea si cu muntele. Macar sus, pe Varful La Om nu ajunge multa lume. Ajung multi oameni.