Cand am ajuns in Palermo, toate regulile pe care le stiam despre circulatie au disparut. Cumva, in Palermo carnetul de condus se ia altfel. Nu exista semafoare. In fine, ele exista, dar sunt pur decorative. Nu exista prioritati. Nu exista semnalizare. Pietonii trec pe unde apuca in timp ce fumeaza o tigara sau mai stau putin de vorba in inima intersectiei. Scuterele trec pe langa tine la milimetri distanta, apoi iti taie fata in timp ce o masina iesind de pe un drum fara prioritate aproape iti provoaca un infarct. Nu se aud multe claxoane, nu este neaparat un condus agresiv din partea lor, ci doar un condus in esenta de inconstienta. Dar asa cum exista un Dumnezeu al copiilor si al betivilor, in mod cert este unul si al soferilor din Palermo. Cumva, nu se stie cum, nu se ciocnesc, nu se ranesc, nu se ating. Este ca si cum fiecare merge pe drumul lui si este intangibil pe prostioarele alea de scutere pe care le conduc. Am parcat undeva masina si ne-am oprit la o cafea si o inghetata. Eram deja terminati. Petrecusem un sfert de ora in Palermo.
Orasul mi-a adus aminte automat de Napoli, dar este totusi mai curat. In schimb este vizibila aceeasi frumusete trista, aceeasi arhitectura impecabila, dar prea putin ingrijita. Este ca si cum ai da mana cu un om care candva conducea lumea, care era imbracat minunat, dar pe ale carui revere se vede acum patina timpului, pantalonii sunt din stofa tocita, pantofii sunt putin scofalciti. Am luat-o prin centru si am ajuns la Fontana Pretoria iar apoi am intrat in biserica San Giuseppe dei Teatini. In viata mea nu am vazut vreo biserica mai frumoasa. Nu vreau sa fac pacate, dar va spun sincer ca mi-a placut mai mult decat Vaticanul si decat giganticul Sfantu Petru din Roma. Biserica asta este o dantela, o dovada a ceea ce este mai bun din om. Este absolut uimitoare prin greutatea detaliilor. Am mers apoi la Catedrala din Palermo, dar ochii-mi ramasesera la San Giuseppe dei Teatini.
Ne-am intors apoi spre locul unde parcasem masina, dar am decis s-o luam pe o strada paralela cu cea principala pe care venisem. Deodata, intrasem in alt film. Fete dubioase, gunoaie, rufe intinse la uscat, saracie prin case. Nu as fi umblat noaptea pe acolo. Nu as fi mers nici macar in miezul zilei, dar cumva o curiozitate bolnava te impinge de la spate si te aduce in astfel de locuri. In Napoli mi s-a parut chiar mai rau, dar cu toate acestea, ramane una dintre cele mai memorabile experiente din viata mea. Am ajuns la masina si am plecat spre Catania, trecand prin acelasi infarct de trafic ca la sosire.
Am ajuns in Catania spre seara si parca eram in alta lume fata de Palermo. Am stat la un B&B, aproape de centru, care se numeste Il Caravaggio (aveti linkul aici). Nu mi-a fost dat sa vad asa ceva vreodata. Deci pur si simplu, patru nopti am stat intr-un palat. PALAT. Al nostru. Cu tot ce-i trebuie unui palat, de la mobila grea, pana la paturi atat de mari incat nu aveai cum sa te intalnesti cu omul de langa tine, cu dulapuri sculptate manual. Poate va imaginati ca am dat un pret regesc, dar aflati ca patru nopti de cazare au costat 200 de euro pe camera. L-am sunat pe Luigi sa coboare sa ne dea cheile de palat, obositi fiind dupa drum. „Due minuti”, ne zice zglobiu. Stai si asteapta. Si asteapta. In vreun sfert de ora vine si Luigi si ne deschide. Ne-am spalat repede si am iesit la o bere. Prima bere din Catania.
Este un oras uimitor de frumos, cu niste cladiri si niste detalii de-ti iau ochii, daca ai curiozitatea sa treci de praf sau de lipsa consolidarilor. In plus, este un oras care-ti da sentimentul de siguranta, traire pierduta in Palermo, de exemplu. Ne-am oprit la prima crasma si am stat pana la inchidere cu bere la doi euro. Tin minte ca in seara aia, nota de plata pentru opt insi, dintre care 3-4 au si mancat a fost de 40 de euro. Catania deja incepuse sa-mi placa mult de tot.
A doua zi am plecat iar la drum sa ajungem in Taormina, poate cel mai frumos oras din Sicilia. Taormina este insa atat de curata si de intretinuta si plina de magazine scumpe si terese cochete incat iti dai seama imediat ca este mai mult un loc pentru turisti decat pentru sicilienii adevarati. Adica, vorba aia. Mafia nu s-a nascut in Taormina, ci intr-un biet sat, Corleone, la care nu am ajuns. Sa revenim. In Taormina se poate ajunge cu o telegondala si este cel mai bun lucru pe care puteti sa-l faceti pentru nervii vostri. Mergeti, va plimbati, stati la cefele, mai faceti doi pasi, mai luati o cafea si daca vrei ceva hard-core puteti merge in teatrul grecesc (8 euro intrarea) de unde avesti o priveliste senzationala asupra orasului si a coastei.
Dupa ce nu mai puteti de atata cafea, coborati pana la Isola Bella, care este o insulita legata de o limba de pietris de tarm si ramaneti acolo pana vi se face racoare. Apa cristalina, valuri domoale, pleopele devin tot mai grele, din ce in ce mai grele…
Ne-am intors seara in Catania. In continuare nu vazusem nimic din oras, dar era semifinala Campionatului Mondial de Fotbal si trebuia sa gasim un loc unde sa vedem meciul. Si ce loc am gasit? Chiar in piata centrala, aproape de dom, era pus un ecran mare, iar lumea statea pe jos, pe cartoare, pe borduri si se uita la fotbal. Am fost la o cafenea, am luat niste beri. Viata in Sicilia se desfasoara in alt ritm. Am cerut berile. Am dat banii. Am stat. Chelnerul se uita la noi, noi la el. Vine alt chelner. „Giuseppe, au cerut doua ciocolate calde” „Nu…nu se poate asa ceva. Sunt 90 de grade afara. Nimeni nu ia ciocolata calda la 90 de grade.” „Ba da, daca-ti spun.” Nicio graba. Cuvantul inainte de toate. In timp ce ei disecau oportunitatea ciocolatei calde la 90 de grade, noi stateam. Cred ca si uitasera de ce stateam acolo. Intr-un final ne-au dat berile si ceva din partea casei si un zambet. Trebuie sa intelegeti ca nimic nu este mai important decat conversatia pentru ei. Nu este o chestie de proasta crestere, ci pur si simplu un alt ritm de viata. Noi suntem pe graba, ei nu. Au inteles ceva foarte important, ca oricum totul se termina, si daca tot se termina ce rost are sa te grabesti? Noi am cam ratat filosofia asta de viata. Tot in Catania ni s-a intamplat de mai multe ori ca uitandu-ne noi pe harta sa vina batrani la noi. „Ciao ragazzi! Unde vreti sa ajungeti?” Le spuneam ceva si ne ghidau, in italiana bineinteles, dar aveau deschiderea sa vina la noi sa vada ce s-a intamplat. Sau curiozitatea. Nu stiu. La noi batranii doar iti spun sa te dai la o parte de pe scaunul din autobuz si-ti amintesc ca tineretul din ziua de azi este vai de capul lui.
In fine, ne-am intors cu berile si am asistat la meciul acela, 7-1 pentru Germania in fata Braziliei. Nu are rost sa zgandarim ranile trecutului. In drum spre palat, ne-am oprit pe cea mai frumoasa strada din Catania, Filomena. Este aproape de centru si este o comunitate in sine, ticsita de restaurante care mai de care mai frumoase, si de lume vesela si vorbareata. Cam asa ar trebui sa arate centrul vechi la noi, numai ca nu arata asa. Ne-am asezat la o crasma, Bottega Sicula Catania, unde am cerut majoritatea pizza. Deci eu, in viata mea, am mancat de doua ori pizza adevarata (mama, daca citesti, te rog sa ma ierti :)). Prima data a fost in Salerno, intre niste blocuri, intr-un gang saracacios si a doua a fost aici, in Catania, pe strada Filomena. De ambele dati am cerut cea mai simpla pizza: blat, rosii, mozzarella si busuioc. Mai oameni buni, cum fac blatul ala, ce pun in sosul ala, eu habar nu am, dar rezultatul este dincolo de puterile de intelegere umane. Gustul acela….Dumnezeule…mare…pizza…