Eram intr-un bar in Roma. La un moment dat, intra un tip. Isi facuse o rezervare la nu stiu ce ora sa se uite la nu stiu ce meci. Evident, omul cu care vorbise uitase complet de acest lucru intre doua espresso, dar nu a recunoscut, ci s-a angajat intr-o disputa care mai bine de jumatate a fost purtata cu mainile. Intr-un restaurant, un el si o ea la masa. Termina de mancat cele 5 feluri de bucate, la final aratand cum altfel decat ca niste zei, si incep sa se certe zglobiu in legatura cu cine va plati nota. A durat vreo 10 minute. Intr-un tren, doi batranei, o calatorie lunga de 3 ore spre Roma. Veneam din Cinque Terre. Eu m-am apucat sa citesc ceva, jumatatea mai buna s-a apucat sa se joace. Cei doi batranei au vorbit non-stop pana la Roma pornind de la capsunele pe care si le vor lua, cum le vor spala, cum vor sta la masa si altele, pana la rude, pizza, paste, vreme. Mi-am dat seama in acel moment ca parca am uitat sa vorbesc, ca parca simt nevoia sa deschid gura numai cand chiar cred ca am ceva de spus, cand de fapt a vorbi cu cel de langa tine despre nimicuri absolute este unul dintre cele mai de pret daruri. Cuvantul, vinul rosu si mancarea buna. A fost nevoie de o vacanta la Roma sa-mi amintesc de toate acestea.
Adesea mi-am spus ca nu voi merge de mai multe ori in acelasi loc, pentru ca lumea asta este mare iar timpul meu este mic, dar cumva o vacanta la Roma se furiseaza din cand in cand in mintea mea, mai ales in miez de primavara, si nu am cum s-o alung pentru ca pana la urma Roma este numai una. Te tine de vorba despre aceleasi si aceleasi lucruri, toate vechi si toate noi, si fara sa-ti dai seama cu tot revii la ea, an de an. Ii lasi bani si zile si ea tot mai vrea.
Fiind vorba despre un oras cu oameni vorbareti, veti vedea ca locul pe care si l-au construit este facut intocmai pentru a perfectiona arta conversatiei. Ce avem in Roma? Pai in primul rand o gramada de piete. Nu piete ca la noi, ci piete largi si impodobite, piete care-ti fura respiratia, piete care te fac sa vorbesti despre ele. Nicio piata din Roma nu este goala. Niciodata. Nici daca ploua sau bate vantul. Inevitabil vor fi 10-15 italieni capabili sa infrunte furtuna pentru a comenta cel mai recent meci de fotbal si alti 10-15 care sa se certe cu primul grup.
Prima piata in care am ajuns a fost Piazza del Popollo, care are ca si puncte centrale biserica Santa Maria del Popolo, cu o capela facuta de Rafael, si obeliscul egiptean, adus la Roma de imparatul Augustus. Piata este flancata de o gramada de terase asa ca nu aveti nici cea mai mica sansa sa scapati fara o bere cumparata. De acolo, urcati niste scari si ajungeti fix in Villa Borghese, unul dintre cele mai frumoase parcuri ale Romei, plin si el de oameni, normal, care ciripesc mai ceva ca vrabiutele. Aici puteti sa stati la un picnic, sa va inchiriati masinute de golf, sa va dati cu un segway. In fine, puteti sa faceti ce vreti voi ca spatiu este destul.
In apropiere de Piazza del Popolo este Castelul Sant’ Angelo si al sau pod faimos, Ponte Sant’ Angelo. Stiu, la cat de mandra este Roma, acest castel poate parea saracacios iar puzderia de vanzatori de nimicuri care l-au asediat devine suparatoare, dar oadata intrati in pantecul lui, castelul este ca o camera izolata fonic. Sunt putine locuri in Roma care-ti ofera privilegiul de a-ti pune gandurile in ordine, de a ti le auzi. Intrati sa va domoliti aici. In castel este o cafenea cu o priveliste incredibila spre Vatican iar deasupra voastra sta un inger, iar deasupra lui stau altii…
Dupa ce parasesti spatiul protejat, revii in multime si cel mai nimerit este sa mergi spre Basilica Sfantul Petru si apoi spre Vatican. Cred ca v-am mai spus si cu alte ocazii ca nu sunt un om religios, nu din cale afara oricum, si nu stiu voi cum sunteti, dar va spun ca este pacat sa ajungeti in vacanta la Roma si sa nu vedeti aceste doua lucruri. Nu pentru a simti ca-ti plesnesc aripi din spate, ci pentru a ramane uimit, pentru senzatia de a fi strivit de ceva facut de om. Pentru dilatarea pupilelor, pentru sentimentul de eliberare pe care-l ai cand iesi. Nu va temeti de cozile mari. Noi am fost in jurul orei zece la Vatican si nu am stat la coada deloc, iar apoi in Basilica Sfantul Petru am intrat la fel de usor. La Vatican sa plateste bilet, la Basilica nu se plateaste, dar daca vreti sa urcati pana sus in Dom trebuie sa scoateti 7 euro din buzunar, daca vreti sa mergeti cu liftul, sau 5 euro daca vreti sa mergeti pe scari. Alegerea mi se pare evidenta, dar oricum dupa ce liftul se opreste tot mai ai 360 de scari de urcat ca sa-ti ajunga pentru fiecare zi a anului. Cand ajungi spre capatul scarilor, mergi tot mai inclinat, te sprijini pe cupola domului, il imbratisezi asa cum poti, iar cand ai ajuns sus vei descoperi a doua oaza de tacere de Roma. Nu ai ce sa mai zici. Scoti aparatul. Faci niste poze. Te potolesti rapid. Taci. Vezi cat de mare este cu adevarat Vaticanul. Capela Sixtina a lui Michelangelo, pe care ai vazut-o cu cateva minute in urma, ti se va parea mica, usoara, fata de enormitatea superba a acestui oras. Cand pleci din varful Romei ai nevoie sa te afunzi in zgomot, in lucruri lumesti, in mancare, in cafea.