Regina Constanta

Era bogata. Era o femeie nu neaparat frumoasa, dar care te subjuga. Ii placeau matasurile grele, muzicile date tare, mancarurile aromate. Nu avea nimic delicat. Avea o casa in buza marii, unde altundeva, cu geamuri mari si camere inalte prin care intra zilnic briza proaspata si sarata. Avea un par ca si casmirul, si o piele alba si sanatoasa, si niste ochi negri ca niste diavoli. Ii jucau in cap mereu. Nu fusese niciodata a unuia singur si nici nu-i placeau ideile de familii, copii, rude, verisori si alte neamuri obositoare pe la ea prin casa. Insemnau obligatii iar ea nu ura nimic mai mult pe lumea asta decat sa fie legata de ceva. Era o mare de om, in sensul de nestatornic si neimblanzit ca apa pe care o iubea mai presus de sine. Cand se dadea cu parfum, dupa urechi isi freca si o granula de sare. Inota vara in mare, statea ca o soparla apoi pe pietrele fierbinti sa se usuce sarea pe ea. Apoi isi punea buzele pe mana si i se parea ca nimic nu poate mirosi mai bine si gusta mai dumnezeiesc ca sarea uscata pe trupul ei. De aceea isi dadea cu putina sare dupa urechi. De fapt sarea era parfumul si nu invers.

Nu primise nimic de pomana si averea pe care si-o facuse, si-o facuse cu mintea si bratele ei. Facea negot pe mare cu matasuri, mirodenii, bijuterii, cafea, ceai. Toata lumea o cunostea iar in jurul casei ei rasarisera alte sute de case, aproape la fel de frumoase ca a ei, case de oameni bogati si rafinati care stiau sa se bucure de ban, nu sa-l ocroteasca la saltea. Nimic nu li se putea intampla. Dar s-a intamplat…

Au venit peste ei alti oameni care credeau in saracii egale pentru altii, dar in averi obsecene pentru ei. Le-au luat totul si ei, si oamenilor pe care-i iubea. Au fugit cu totii unde au stiut mai bine. Ea, singura fiind o viata, singura a fost si in fuga. Nu a cerut ajutorul nimanui. Prefera sa moara decat sa stea cu mana intinsa. “Viata ti-o faci de unul singur!” Nimeni nu a stiut unde s-a ascuns, dar asa stat zeci de ani. Se zicea chiar ca murise de inima rea…

Anii au trecut peste tot ce construisera iar in casele lor s-au asezat niste animale fara acte, care stau in mizerie, care-si intind rufele prin balcoanele unde inainte se gustau dulceturi de trandafiri si cafele turcesti. Si nimeni nu le-a facut nimic cand au calcat in picioare regatul. Toata lumea era ocupata sa-si cladeasca alte regate in liniste.  Caramizile incepeau sa se desprinda din palate, seara nu mai puteai merge pe strazi de frica, ziua iti venea sa plangi cand te uitai la toata viata aceea care a fost odata. Te mai trezea o petarda din cand in cand sau o figura rautacioasa. Mizerie.

“A, este dezastru, doamna. Nu se mai face nimic”, ii zice un tip inalt de doi metri si rotofei ca o sarma care scuipa seminte pe caldaram in a doua zi de Craciun. Era in fata Casei cu Lei iar ea se uita la casa si simtea cum un pui de nebunie i se catara pe sira spinarii.

“Nemernicilor. Nici servitorii nu scuipau seminte cand vorbeau unii cu altii, iar voi trebuia sa aveti grija de ce am lasat noi…”

“Ce? Ati zis ceva?”, intreba gardianul in forma de sarma.

“Nimic.”

“Dar sunteti de aici cumva?”

A plecat. Daca mai statea un pic ii ieseau dracii din ochi si-l omora pe loc. A inaintat printre santuri si mizerie si a ajuns in fata unei case pe care acum e scris “Monument istoric”. Atat. De parca daca ai pus placuta aia, casa se vindeca de bataile prin care a trecut. Si-a agatat mainile de gard si a cazut in genunchi. Nu plansese niciodata in viata ei. Nici cand iubise, nici cand murise maica-sa. Niciodata. Nu plangea nici acum, dar in interior sufletul i se darama caramida cu caramida. Isi amintea fiecare colt, isi amintea cum se imbogateau perdele de matase de briza sarata, isi amintea de bucataria unde statea cu servitorii sa faca impreuna mancare, isi amintea de muzica, de dragoste, de certuri, de petreceri, de vin, de tot, dar aici nu mai era nimic. Se ridica si iuti pasul spre mare. Nu se mai vazusera de ceva vreme… Cand a ajuns batea un vant sticlos si dusmanos, exact cum ii placea ei. Stropii de apa sarata ajungeau pana la ea. Cazu in genunchi pentru a doua oara in viata ei, dar de data asta de fericire. Marea era singura bucurie, iar de data asta ingenunchease in recunostinta.

“Macar tu nu te-ai schimbat, iubita mea”, isi eliberase cuvintele spre apa.

Paru-i era acum ca niste crengi, iar hainele mult mai saracacioase.

“Doamna, doamna sunteti bine?”, venira doi tineri rataciti sa o ajute sa se ridice.

“Voi nu sunteti bine. Si nu o sa va mai faceti bine in veci”, le spuse incet, fara rautate.

“Nebuna…”. Nu-i pricepusera vorbele.

Dupa ce au plecat, ea a mai ramas putin cu ochii negri si dracosi spre mare. Orasul asta era ca povestea ei. Un oras care a avut totul iar acum este o ruina, un nimic. Il iubea la fel de mult, dar nu mai putea suporta mizeria. Ea avea solutie, orasul nu. Orasul putea doar sa astepte cuminte. Ea nu mai putea. Detesta cuvantul cuminte. Ochii ei negri s-au umplut deodata de odihna. Dracii plecasera. Frumoasa doamna purtase marea mereu cu ea, dupa ureche, in granula de sare combinata cu parfumul dulce. Niciodata apa nu plecase din mintea ei. Voia acum sa fie toata invelita in sare, nu doar un strop dupa ureche. A ingenuncheat a treia si ultima oara. Tot ce mai avea i se dusese spre mare.

O chema doamna Constanta, dar printre mizerii, rufe intinse la uscat, drumuri zdrobite si chipuri urate nimeni nu-si mai amintea de ea. Gardianul care scuipa seminte nici macar nu stia ce comori pazeste. Casa in care traise era acum Monument istoric. O ruina…

 

Mai cititi si:

Povesti de 100 de ani. Azi, Cazinoul din Constanta

Vama Veche este fix la fel

11 thoughts on “Regina Constanta”

    1. Felicitari pentru articol, draga Roxana! E adevar si durere, e zambet si tristete, e cum nu a fost niciodata ! Trist… Si pe cat de trist, pe atat de adevarat !

  1. am ramas fara cuvinte! Tu ai exprimat tot ce simt si gandesc atunci cand merg sa ma plimb in zona Cazinoului. De ce ? De ceeee asa? Ma aude cineva?

  2. “e jale” sta scris pe zidul casei memoriale “Ion Jalea” Nu stiu ce a gandit cel care a scris dar stiu ca eu simt multa jale cand aleg centrul vechi ca loc de plimbare. Cu o marja de optimism, sper ca peste 3-4 ani sa vedem o alta fata a Constantei..

  3. Oameni buni, totata Constanta este vai de mama ei nu numai zona peninsulara. Va rog sa invatati sa mergeti pe strada privind pe unde calcati. Va sfatueste un om care a luat contact cu fundul unui sant de pe str. Stefan cel Mare. Nu a fost placut deloc..

  4. Prin 1998 am organizat intalnirea colegilor de grupa (ASE, promotia 1975 – 1979) la Casa cu Lei. Nu avea stralucire dar functiona. Acum este pazita, de ce?

  5. In cateva zile vom pasi intr-un nou an. Hai sa-i zicem, in cor ,Constantei ” La multi ani!” si sa-i rugam pe cei alesi sa-i poarte de grija sa-si faca treaba bine si repede ca acum vin iar alegerile..

  6. Afara-i frig si iarna grea,
    In casa-i cald si bine..
    M-am tot invartit prin casa si am ales sa recitesc povestea d-nei Constanta. Mi-a placut mai mult decat prima data. Nici iarna nu a fost darnica cu ea, a primit o manta subtire si cu multe pete..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *