Mie Praiano mi s-a parut unul dintre cele mai frumoase locuri de pe coasta din simplul motiv ca-ti dadea impresia de blocaj in timp, de liniste perfecta intr-o zona cumplit de turistica. In Praiano nu sunt mai multe strazi, este una singura, pe care nu pot merge doua persoane una langa alta. O strada care te scoate la mare si din care se poate ajunge la soseaua principala. Oamenii de aici stiu bine ca imbatranesc intr-un colt de rai pentru ca am vazut ca asa scria pe niste placute mici de ceramica pe zidurile unor case.

Oamenii de acolo cred ca traiesc alaturi de zei si niciun muritor nu ar putea sa-i contrazica. In Praiano este atat de curat incat ai putea sa mergi cu talpile goale pe singura strada de acolo. De o parte sunt case iar de cealalta parte sunt gradinile roditoare cu rosii aromate sau cu tot felul de legume si ierburi parfumate. Totul pluteste aici. Nu sunt miscari bruste. O pisica doarme la soare sub niste rosii puse la uscat. Doar marea se aude si numai pasii tai fac zgomot. Mergand pe unica strada ajungi la mare dupa ce cobori zeci daca nu sute de scari. Racoare. Apoi urci din nou scarile si la iesire din Praiano, oricat de ateu sau pacatos ai fi, intra in biserica de la inceputul orasului. Este atat de racoroasa si de frumos colorata si de linistitoare incat iti va alina toate durerile pricinuite de urcarea celor zeci daca nu sute de scari.

Citește și:  Cinque Terre, pamantul si marea - Manarola

3 comentarii

Lasa un raspuns

Emailul tau nu va fi facut public. Campurile marcate sunt obligatorii *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.