Pentru multi, a merge la munte inseamna a merge pe Valea Prahovei, a se da cu telecabina, niste plimbari si cu asta-basta, au obosit destul. Pasionatii de munte stiu ce au de facut (si unde), asa ca mai ramane categoria (necalitativa, desigur) a treia, a celor care nu au bani de mers pe Himalaya sau Mont Blanc, dar carora nici nu li se pare o realizare sa transpire alaturi de posetele Vuiton la Sinaia. Pentru cei din urma, Muntii Rodnei sunt locul cel mai potrivit. Din Bucuresti faci cam mult pina acolo cu masina, dar si mai mult cu trenul. Cu masina iti ia vreo 9-10 ore, cu trenul vreo 12. Deci, trebuie sa-ti chiar doresti sa mergi pina acolo, fie si numai din perspectiva duratei (nu neaparat a distantei – vreo 500 si ceva de kilometri). Partea cea mai placuta la Muntii Rodnei e ca sunt pustii. De romani, cel putin. In urma cu multi ani am fost cu trei prieteni si am facut traseul de pe varful Ineu pe varful Pietrosu. In cele trei zile in care am stat pe munte am intalnit doar doi romani. In rest, germani, unguri, polonezi si cehi. Grupuri mai mici sau mai mari. Grupul nostru, cum am mai spus, era format din patru, adica eu, G., M. si L.
Escaladarea asta pentru mine a fost o treaba pe cat de neasteptata, pe atat de dureroasa, dar in final o amintire placuta. Neasteptata, pentru ca nu ma gindeam ca voi sta trei zile pe munte doar cu 1 litru de tuica, niste paine, slanina si o ciocolata. Dureros, pentru ca mi-a fost foame tot timpul (a se vedea fraza anterioara) si am mers mai mult decat ma gandeam ca pot. In sfarst, o amintire placuta, cum numai tampeniile spontane facute cu prietenii pot fi.
Fiind, la vremea aceea, un rezident plictisit al necunoscutei Ilva-Mica, am inceput drumul spre munte plecand de acasa si incuind poarta curtii, sa nu iasa Cuchi pe strada (un cocker spaniol acum raposat, a carei viata – era femela – aminteste mai degraba de ratarea totala a cuiva cu potential decat de succesul nemasurat al talentului manifest si cultivat cum se cuvine). Plecand de acasa, ne-am indreptat spre gara. Lumea trebuie sa stie ca Ilva Mica este cunoscuta – cui o cunoaste, desigur – nu numai dupa aceasta gara, ci si dupa fabrica de cherestea (de aici si zicerea “Ilva Mica, numa’-o gara si-o fabrica, cu accentul pus pe silaba din mijloc), in care cu neplacere am avut o ocazia sa muncesc, umar la umar cu tata. Nu stiu de ce, colegialitatea asta ma face sa ma gindesc la filmul ala cu cainele Lassie. Sincer, nu stiu care ar fi fost rolul meu intr-o astfel de situatie, dar deocamdata mi se pare suficient ca am reusit sa fac o analogie intre excursul meu forestier si un film de succes (candva).
Din Ilva Mica (cu cratima sau fara) am mers cu trenul pina in satul Cormaia, la vreo 5 kilometri de oraselul fost-balnear Singeorz Bai. Din Ilva Mica pina la Singeorz Bai sunt vreo 8 kilometri, deci faceti voi socoteala. Din halta Cormaia este un drum, pe alocuri betonat, pana la poalele Muntilor Rodnei. Sunt cativa kilometri de mers, nu-mi dau seama cati, dar am avut norocul sa nu pietonam inutil ci sa ne ia in remorca un tractor care mergea pe munte la taiat (ilegal, probabil) de lemne. Pe drumul acesta, cam pe la mijlocul distantei, este cabana Farmecul Padurii, singura de altfel de acolo. Nici o surpriza daca o gasiti inchisa, la fel cum nu ar trebuie sa va cada sprincenele pe ceafa daca gasiti pe careva dupa tejghea. In fine, dupa vreo 2-3 ore dupa ce am plecat de acasa, am ajuns la poalele muntelui. Tinta noastra era Virful Pietrosu. M., initiatoarea acestei formidabile excursii, ne-a spus ca stam pe munte pana a doua zi, dupa care ne intoarcem la berile noastre inofesive de la Cofetarie. Dar, despre teribila inselaciune voi povesti mai incolo.
Varful Pietrosu nu e foarte inalt – 2.303 m – si nici prea dificil de te catarat pe el. Toata treaba e sa ajungi la poalele lui, pentru ca povestea cu “peste munti si vai” e reala. Iar daca nu stii sa aproximezi distantele – mai degraba timpii – la munte, vei fi deziluzionat, cu riscul sa ma repet, tot timpul. Asta din cauza ca-ti faci prea multe iluzii ca ”hai, ma, ca e aproape”. Eu am fost cam tot timpul deziluzionat, singura distanta pe care am putut-o aproxima intr-o marja acceptabila de eroare fiind cea dintre nivelul ochilor si pamant (asta pentru stiu destul de bine ce inaltime am).
Nu-mi mai amintesc foarte exact ce s-a intamplat pana am ajuns pe munte, dar mi-a ramas infipta-n memoria spaima colosala de vipere (nu stiu daca efectiv sunt sau nu pe-acolo) si de ursi. De fiecare data cand ridicam capul ma asteptam ori sa-mi sara-n ochi o vipera cu corn (cam ca-n Kill Bill, dar acolo e alta specie de sarpe), ori sa-mi iau o laba de urs in cap si sa mor masticat.
Am trecut pe linga nenumarati boscheti de afine, paraiase si pajisti cu tot felul de floricele. Daca n-as fi avut niste bocanci nepotriviti si un rucsac incomod aproape ca m-as fi simtit grozav. Si daca nu mi-ar fi fost frica de animale. Mai ales. Apoi, ce poate fi mai masiv decat sa te bulgaresti cu zapada adevarata la mjilocul lui august? Pe langa tot felul de piscuri pietroase se gaseau o gramada de petice de zapada in care ne azvarleam sa ne racorim (nu prea aveam nici apa). Intr-un final, am ajuns la poalele varfului Pietrosu. Pana acolo nu am intalnit niciun om. Si niciun animal, cu exceptia gazelor. Am cautat un loc mai ferit unde ne-am lasat rucsacii si corturile si am decis sa ne suim pe Pietrosu, avand la noi doar cutitele (excelente pentru desfacerea conservelor, nu stiu daca si pentru altceva). Am inceput sa urcam. Era o liniste incredibila. Nici un motor de masina, nici o muzica la maximum in difuzoare, niciun claxon. Nimic, doar noi si gindurile noastre (e destul de prostesc sa trancanesti limbut cand urci pe munte, obosesti repede si degeaba). Am ajuns in varf. Daca va imaginati ca acolo va asteapta vreo cabana plina cu turisti bronzati si cu fete sidefii care zambesc fara motiv va inselati. Nu e nimic decat frumusete vegetala si minerala. Si atata liniste! De aici se poate cobori in Borsa, dar nu aveam nici un motiv sa facem asta. Stateam doar acolo, fara sa vorbim si mai ales fara sa trebuiasca s-o facem. Nu stiu daca toata excursia aia a avut vreo noima, dar cand voi fi sontorog si presupunand ca voi mai avea memorie, o sa-mi placa sa ma gindesc la asta. Asadar. Pe varful Pietrosu nu e nimic, nici macar prea multe pietre. Cea mai mare parte a acestor pietre este gramadita ordonat in ceea ce candva era un adapost, un refugiu. Acum plin de gunoaie si excremente, dovada ca omul oriunde ar merge, gunoiul, la fel ca sobolanii, va fi acolo.
Dupa ce ne-am consumat fiecare momentul de/pe varf, am coborit. Ne-am recuperat efectivele si am inceput sa cautam un loc de campat. Incepea sa se insereze. Am ajuns intr-o caldare, unde se gaseau ceva boscheti uscati, excelenti pentru un foc. In vale, o turma de oi parea ca un fel de urticarie alba a muntelui. Ne gandeam sa nu ne depisteze ciobanii si sa vina la noi cu tot cu cainii aia ai lor. Nu stiu de ce ne faceam astfel de probleme. Cortul nostru era mai degraba o colivie de canar, in care nu aveau loc nici doi oameni firavi. Noi am reusit sa incapem toti patru. Nu stiu cum.
Am prajit slanina si am inceput sa bem tuica. Nu prea mergea, dupa atata efort. M. avea si o ciocolata. In seara aia nu am inteles de ce nu a vrut s-o hapaim pe toata. Abia a doua zi aveam sa ma dumiresc. Stand la foc, am aprins o lumanare. Nu era nimic religios in asta, dar observaseram ca nu batea deloc vantul si vroiam sa testam empiric chestia asta. Flacara lumanarii a tisnit imediat, dreapta, fara sa se incline un milimetru. Nici o adiere de vant. Ca intr-o camera bine izolata, cu usa si geamurile inchise. Pentru ca tabloul sa fie complet, pe o creasta, in ultimele minute de lumina, a aparut un calaret. Mergea incet si cind ne-a observat focul s-a oprit. Era la o distanta de cateva sute de metri. Ne uitam la el fara sa spunem nimic. A stat asa, sprijinit in sa, vreo citeva minute. Ne studia. Daca atunci ar fi aparut acolo Clint Eastwood impuscind pe careva pentru un pumn de dolari nu ar fi surprins pe nimeni. Soarele s-a dus de tot dupa creasta iar calaretul a disparut. Cu o stare nedefinita in suflete, am mancat cam tot ce-aveam in ranite si ne-am continuat sa bem tuica.
A doua zi am purces spre varful Ineu. O drumetie de vreo doua zile, din cate am inteles de la G,. care e mai obisnuit cu muntele decat mine (noi am facut-o in vreo zi jumatate. Poate din cauza foamei). Neavand nicio idee ce inseamna asta, nu mi-am facut nici o problema. Dar, problemele au inceput sa apara pe la prinz. Am ramas fara apa. Nu doar eu, ci toata congregatia. Ochiurile de apa din care se adapa vacile si oile, denumite tãuri, nu prea pot fi luate in calcul ca surse de apa. Adica, poti sa bei, dar treaba ta cum te descurci dupa. Probabil ca ar trebui sa spun ceva si despre peisaj. Nu o sa spun, pentru ca nu ma pricep la descrieri. Cautati pe net niscaiva filmulete despre Muntii Rodnei sa va dumiriti. Daca nici asta nu va convinge, mergeti direct. Daca nici asta, cititi mai departe. O alta problema a inceput sa fie lispa mancarii, deci si a energiei. Cum spuneam, eu si G. credeam ca vom sta pe munte o noapte. M. Avea insa alte planuri. Adica, sa stam trei zile. Cand a auzit, G. a amenintat ca se duce in prima padure la vale si gaseste el cum sa ajunga acasa. Mie mi-era frica de ursi, deci nu m-as fi dus cu G., dar mi-era si mai frica sa raman singur pe munte cu M. si L. Asadar, o situatie fara iesire pentru mine, astfel ca am insistat pe langa G. sa-si reconsidere pozitia si sa ramana si el. A ramas dintr-un singur motiv, cred, anume ca ii era cumva teama sa nu faca o cadere de calciu (i s-a mai intimplat), iar singur in padure i-ar fi fost cam greu sa faca ceva in privinta asta.
Prietenie-ura-crima-rautate-razbunare. Ingredientele perfecte pentru un film horror de canal colector. Le aveam pe toate, dar, din fericire, am continuat doar sa mergem. Tot mai greu, tot mai incet, schiloditi de sete, arsita si foame. La un moment dat, am inceput s-o iau la trap. Nu puteam nici sa mai merg, iar sa te opresti din mers e o idee si mai proasta. Asa ca am luat-o la trap in fata pana m-am trezit singur pe un virf. M-am uitat in vale. Incredibil! Eram pe o creasta din care o aveam panorama fenomenala: o caldare imensa la miliarde de kilometri in jos, inconjurata de varfuri de munte de dimensiuni care inca nu au putut fi calculate. Totul era imens. Soare si nelipsitul vant de pe munte. As putea sa stau aici pana mor (n-ar fi durat prea mult, cred). Am admirat cat am admirat pana mi-am dat seama ca ma durea tot corpul. Am continuat sa merg. Cam pe la jumatatea distantei dintre varfurile Pietrosu si Ineu este o creasta foarte ingusta pe care trebuie sa treci, e singurul drum. Desigur, poti sa ocolesti pe la vale, dar n-ai mai avea prea multe de povestit dupa aia. Pe alocuri cararea e atit de ingusta incat ai loc doar sa-ti pui un picior. Indicat ar fi sa ai numarul mai mic de 44. In altele, trebuie sa te catari pe bolovani sa avansezi. Ca-ntr-un joc pe calculator. Doar ca ai o singura sansa sa gasesti locul potrivit. Muream de sete. Dupa-masa, pe la vreo 4 cred, ne-am pravalit cu totii langa niste bolovani, sub o creasta. Nimeni nu stia cu adevarat nici unde sintem, nici cit mai avem de mers. E bine de stiut ca marcajele prin Muntii Rodnei nu-s nici grozave, nici multe. Nefiind un loc tocmai turistic, s-a considerat probabil ca nici nu e nevoie. Nici mancare, nici apa. Noroc ca mai aveam ceva tigari. Macar simteam alt gust in gura, in afara de cel de uscaciune.
Din intimplare ne-am oprit langa o vatra de foc in care am gasit o bucata de paine si o jumatate de lamaie! Aproape comestibile!! Noi voi descrie bucuria si tot ce-a urmat, dar cele doua elemente ne-au salvat vietile noastre de aventurieri neofiti. Ne era in continuare sete, dar nu mai conta. Ca sa sarbatorim, am mancat si ramasitele ciocolatei, astfel ca totul a devenit mult mai usor. Inclusiv rucsacii. Puhoiul de serotonina care a tabarit peste noi ne-a facut sa decidem sa inoptam acolo. Chiar daca nu aveam apa. Zis si facut. Am instalat cusca de canar, am strans niscaiva crengi si uscaturi pentru foc si am inceput sa asteptam, trebaluind inutil pe linga cort. Noaptea care a urmat a fost cea mai penibila chestie din toata excursia. Fiind un individ jovial, le-am impartasit prietenilor teama mea teribila de animale salbatice. Cred ca relatiile interumane intre ilveni sunt cumva diferite de cele normale. Am spus deja ca respectivul cort era minuscul, asa ca am ocupat din timp un loc la margine. E mai bine sa fii inghesuit dintr-o singura parte, decit din doua. Am adormit. Imi pastrasem cutitul in teaca, iar teaca prinsa de cureaua pantalonilor de camuflaj pe care mi i-a dat varu-meu, fost militar. In cazul in care m-as fi trezit cu ursul linga mine, ma gindeam ca am macar ocazia sa-i bag cutitul intr-un ochi. No comment, nu? Asadar, adormisem. M-a trezit un racait usor pe prelata cortului. Venea de afara. Bezna totala, focul stins, nu vedeam nimic. Ceilalti dormeau. Mi-am zis ca o fi vantul. Inchid din nou ochii. Ma trezeste acelasi racait. N-am mai rezistat si am dat sa scot cutitul. Problema cu cutitul era ca avea o teaca mai lunga si care se inchidea cu un buton. Acum nu mai gaseam teaca, mi se incurcase printre haine, curea si sacul de dormit. Complet debil moment. Mi-am adus aminte de toti meseriasii din filme care dorm cu cutitul sub perna si mi-am dat seama ca exista un motiv grozav de bun pentru asta. Cu un glas pierit, le-am zis celorlalti “ba, e ursul langa cort”. Ei isi ridica pe rind capetele. M. avea cutitul deja pregatit, infasurat intr-o cirpa legata de mina, sa nu-l scape. Si G. Isi scosese cutitul si astepta. Simteam ca ma ia dracul de frica. Un alt racait, de data asta puternic, m-a facut sa incerc sa ma ridic in picioare. Imposibil, in cusca de canari nu aveam cum. Sa ies afara? As fi o prada mai mult decit usoara. Sa stau inauntru la fel. Din nou, nenorocita asta de situatie fara iesire. M. si G. Devin tot mai agitati. Cu hangerele scoase, prevestesc sfarsitul tuturor. Cum poti sa vorbesti de moarte cand ea e langa cort?!? Dar daca nu atunci, atunci cind? Din nou… Dintr-o data, racaiturile ursului pe prelata cortului se opresc de tot. Nici un zgomot. Doar urletele si hahaielile lui M., G, si L. Totul fusese o gluma… Dar spaima autentica. In afara de sete si obarşie, simteam ca nu mai am nimic in comun cu acesti oameni…
Pentru ca m-am lungit deja ca o bucatareasa la gatit pentru o nunta sau o inmormantare – acelasi lucru din perspectiva gastronomica a unei socăşiţe– voi scurta putin relatarea. A doua zi, cu setea, spaimele si hahaielile noastre, am inceput sa mergem din nou. Ne cam ingrijora perspectiva muritului de sete. Ce fraieri. La nici 200 m de locul in care cusca de canar a campat pentru ultima oara pe Muntii Rodnei, ne-am impiedicat de un panou din lemn pe care scria cu litere mari cat cea mai placuta amintire a unui copil “Loc de campat”. Si asta nu era totul! O droaie de paraiase de apa atit de potabila ca infloreai ca muscata-n tîrnaţ cand le vedeai susurau printre pietre si se duceau la vale. Brusc, n-am mai fost singuri, fiind inconjurati de sfinti, Iisus si taica-sau. Ca sa nu mai spun ca erau si doua corturi acolo, cu oameni fericiti care beau cafea facuta cu apa din acele paraiase celeste. Straini. Intr-un final, dupa-amiaza, am ajuns si pe virful Ineu, al doilea ca inaltime din Muntii Rodnei, cu 2.279 m. Pe langa el e si lacul glaciar Lala. L-am vazut doar de departe. Cand am ajuns pe varf era o ceata cum n-am mai vazut nici cand eram tulburat. Si chiar n-am mai vazut nimic, pentru ca efectiv ne-am ratacit. Erau niste marcaje acolo, pe care insa le-am pierdut rapid, pentru ca nu vedeam nimic. In toata ceata asta am intilnit un grup de unguri care se cautau unii pe altii. Se pierdusera si ei. In cele din urma, am regasit marcajul si am coborit lejer, pe Valea Blaznei, unde un cioban a inceput sa ne cheme la el de la o distanta de la care noi nu-l puteam auzi. Atunci cum ne-am prins ca ne chema? Gesticula, iar noi eram singurii de pe-acolo. Ce am mancat acolo, la stana lui, si ce s-a mai intimplat in satul care se cheama Şanţ, alta potentiala data. Spun doar ca nu ne-a atacat nimeni pe munte, dar era s-o patim acolo, in “civilizatie”.
Nu stiu daca ar fi frumos sa mearga mai multi oameni pe Muntii Rodnei, desi ei sunt foarte frumosi. Poate sunt asa tocmai pentru ca nu sunt asa de vizitati. Nu stiu. Dar nu v-ar strica sa incercati.
Cititi aici continuarea povestii: Despre cum se face ciorba la stână, un bou infinit si un taran prost ca noaptea
5 comentarii
Carla
foarte fain scris si autentic.am facut si eu traseul asta si am recunoscut multe experiente. dar recunosc ca n-am dormit cu cutitul in mana, desi m-au speriat lupii in fiecare noapte:)
evulmediu
lupi imi mai trebuiau si cred ca acum stateam tremurind intr-un colt de carcera la spitalul 9…
pd
Da, buna experienta si bine faci c-o impartasesti. Urmatorii temerari sigur vor lua in traista mai multe merinde. Astept continuarea…
evaulmediu
Continuarea va veni, sper ca in scurt timp.