Vacanta in Paris

Parisul este mereu o idee buna. Ep. 1

Stiti toate cliseele alea care se spun despre Paris? Ei bine, toate sunt adevarate. Si mai este un lucru pe care trebuie sa-l stiti si nu l-am spus noi prima data: este absolut posibil sa cazi intr-o iubire, o iubire ridicola, capricioasa, care sa te consume fata de acest oras, in timp ce sa ramai absolut indiferent sau chiar ostil fata de francezi :). Repet, nu am spus-o noi, altii au grait adevarul, noi doar am fost acolo si ducem vestea mai departe.

Fara a intra in prea multe detalii, incerc sa fac o lista despre lucrurile care mi-au mers la inima si s-au agatat de dansa.

Am stat de joi pana duminica in Paris la un hotel apropiat de centrul orasului. Stiu, acolo este mai scump, dar noi nu am avut masina iar Parisul nu este un oras zgarcit. Este cat vezi cu ochii, asa ca daca te mai cazezi si la periferie, risti sa ratezi o gramada de lucruri stand in metrou sau in autobuz.

Ne-am lasat bagajele si am cautat un restaurant. De la hotel ne-au recomandat cateva, dar prin nu stiu ce noroc am ajuns la Bouillion Chartier. Era intr-o curte interioara, nimic deosebit. Initial chiar am facut cale intoarsa, dar infometati fiind am zis sa-i dam o sansa locului. Am intrat. Locul gemea de lume, pestrita si galacioasa, de ziceai c-ai nimerit in mijlocul unei revolte. Ne-a insfacat un chelner cu mustati negre si cu un sort mare si alb, ne-a intrebat cati suntem si ne-a condus rapid la o masuta. Masa noastra nu era insa separata, asa cum este la noi, unde daca ai putea sa pui un kilometru intre tine si alti oameni, ar fi ideal, chiar daca de cele mai multe ori nici nu prea mai ai ce cuvinte sa-ti spui cu cel de langa tine. Chelnerul ne-a asezat fara drept de apel langa niste doamne trecute de prima tinerete, dar care evident isi traiau frumos ultimii ani ai batranetii. Ce vreti de mancare? Cartofi, ceva carne, un peste, o sticla de vin si o apa minerala. Paine si unt. Nimic iesit din comun. Ne-am turnat vinul rosu in pahare si am inceput sa sporovaim. Dupa un timp, jumatatea mea mai buna le-a intrebat pe doamnele de langa noi daca nu vor si ele un pahar de vin. A venit un “oui” entuziast, acompaniat de niste ochi binevoitori si calzi. Una dintre ele stia bine de tot si engleza, iar noi intelegeam ce spunea si cealalta doamna in franceza, dar mai departe nu prea puteam rosti multe cuvinte. Ne ajuta insa vorbitoarea de engleza. “De unde sunteti? Cati ani aveti? Ce ati vazut din Paris? Va place Turnul? E frumos, nu? Sa mergeti si acolo! Si acolo!”

Astfel de imagini te fac sa intelegi cat de diferita este lumea in alte parti. Nu erau doar doua doamne in restaurant, erau multe alte doamne, si domni, si tineri, si copii si noi. De cate ori vi s-a intamplat sa aveti o conversatie frumoasa cu un batran bine aranjat intr-un restaurant la noi? De cate ori ati legat un dialog cu un strain intr-un loc public la noi iar acel dialog sa va faca o reala placere? De cate ori ati vazut batrani bine imbracati la noi? Batrani care sa-i raspunda unui turist in engleza, sa-i spuna unde sa mearga, sa-i spuna o poveste. Ca doar de aia a imbatranit, sa invete sa spuna povesti. Nu mintiti, ci spuneti adevarul-adevarat. De prea putine ori, iar chestia asta nu se aplica doar batranilor, ci si tinerilor de la noi. In Paris este altfel si nu era doar vinul de vina.

Dupa ce ne-am facut doua amice, am platit nota (44 de euro) si cu parfumul de vin in gura am plecat pe strazile din Paris. Strazi frumoase si cochete, cu vitrine dichiste care te invitau in fiecare loc. De noi nu trebuie sa te rogi mult. Intr-o ora am decretat ca am obosit asa ca ne-am asezat la o cafenea si am luat si o prajitura. Era sa ne pierdem mintile de placere. Era o tarta cu mere, calduta si parfumata si moale ca pacatul (expresia nu-mi apartine, este din Urzeala Tronurilor, dar cred ca nu am gresit cu nimic alipind-o tartei cu mere din Paris).

Cu greu ne-am urnit de acolo, dar incet incet, cu ochii cand la una cand la alta, am ajuns la Centre Pompidou. Acest muzeu este ca o joaca si arata intocmai. Nu ai cum sa stai departe. Prima data am fost la Atelierul lui Brancusi. Totul era acolo, ordonat cum nu cred ca a fost vreodata in atelierul sau, protejat prin geamuri de sticla de orice atingere. Doar ochii puteau sa-ti curga pe formele fluide si doar mintea putea sa-ti creeze scenarii despre lucrurile la care se gandea el cand ii alunecau palmele pe piatra. Unelte de lucru, incercari, esecuri, toate sunt acolo, protejate de sticla, intr-o alta tara pe care el a iubit-o mai mult decat pe a sa. Nu pleci cu un sentiment de mahnire, ci cu unul de siguranta.

In Centrul Pompidou insa este un intreg delir artistic, iar cireasa de pe tort este chiar magazinul de suveniruri unde efectiv nu stii pe ce sa-ti mai dai banii. Dincolo de explozia de originalitate, in Centrul Pompidou am mai vazut o treaba, pe care, la fel, o vezi tare rar la noi. O gramada de pusti stateau pe jos in fata unei picturi enorme iar un prof le explica, pe intelesul lor, ce se intampla exact acolo. Bine, unii se scobeau in nas, altii isi trageau colegele de codite, dar erau si cativa interesati. Am ramas si noi sa ascultam explicatiile profesorului si ne-am dat seama ca poate si noua ne-ar fi placut, cand eram pici, sa ne fi dus cineva sa ne arate Muzeul de Arta si sa ne explice 2-3 picturi. Eu cand am fost prima data in Bucuresti cu scoala, am fost la Muzeul Antipa, nu am priceput nimic din el, la casa Poporului si la McDonald’s. Si am innebunit de placere la McDonald’s pentru ca la noi la tara, in Constanta, nu aveam hamburgeri. Acum s-or mai fi schimbat lucrurile, dar imaginea asta din Paris eu nu prea am vazut-o pe la noi nici acum.

Dupa ce am lasat o buna parte din bugetul de vacanta la Pompidou, normal ca am fost la…da, ati ghicit, la o terasa. In fata noastra se desfasura un graffiti enrom cu Dali, care avea un deget la buze ca si acum ar fi cerut liniste. Ghinion, domnule Salvador, pentru ca acolo erau o gramada de pusti, cu parintii lor, care se alergau, jucau fotbal, se tavaleau pe jos, se juleau, plangeau, tipau. Credeti ca era vreun parinte innebunit ca Gigi (Jiji) isi murdarise pantalonii? Credeti ca-si pierduse vreun parinte mintile pentru ca Jiji bagase o pietrica in gura? Nu chiar. Intre doua tigari si o cafea libertatea copiilor era neingradita.

Mai apoi am ajuns la Notre Dame. Nu sunt din cale afara de dusa pe la biserica si cred cu putere ca sunt putine lucruri atat de intime precum credinta. Cand am intrat in Notre Dame era o slujba. Si nu era o slujba ca la noi unde lumea se calca in picioare si sta in genunchi pe sub sutana preotului. Nu. Oamenii stateau pe banci cu niste carti in maini iar in fata lor lumina colorata de vitralii cadea pe un preot negru imbracat in alb. Incet, in spatele lui a inceput sa cante un cor de copii cu voci precum cel mai pur cristal. Am incremenit. Mi s-a golit capul de ganduri si mi s-au umplut de cristal sonor lichid. Pentru un moment acolo parca totusi era ceva deasupra mea. Trebuie sa fi fost…

Am mers mai departe. Aproape este incredibil cat poti sa mergi in Paris. Am ajuns pe Pont des Arts, cel cu mii si mii de lacate, cu mii si mii de povesti de iubire, unele vesnice, altele de moment, unele tumultoase, altele cuminti. Am scos un chiot de veselie. Trebuie sa fii neom sa te lase rece toata dragostea aia agatata indecent de un pod. Ce cliseu, nu?

Se facuse aproape seara cand am ajuns si la Louvre. Putin mai departe luminile de pe Turnul Eiffel incepusera sa sclipeasca. Cerul luase foc. Talpile noastre la fel. Urma sa ne vedem cu toate acestea a doua zi.

Revenim miercuri cu continuarea.

(Intre timp s-a facut miercuri, asa ca aici aveti continuarea 🙂

15 thoughts on “Parisul este mereu o idee buna. Ep. 1”

  1. Buna, Rox! Vreau sa-ti spun ca eu am avut parte, pe bune , de ospitalitatea romanilor la Oradea. In vara lui 2013 am mers la Baile Felix si, inevitabil, un obiectiv important a fost Oradea. Pe langa faptul ca arata colosal m-au incantat oamenii. Au mentinut pentru transportul urban tramvaiul, pe linii vezi vagoane foarte moderne, gen metrou, si mai vechi. Am avut norocul, eu si prietena mea, sa urcam, la prima vizita, in unul modern. Normal, ne-am mirat si am admirat. A intervenit in discutia noastra un domn, sigur pensionar, pus la sapte ace, si ne-a dat, intr-un grai foarte placut, o multime de detalii; cat au costat cele noi, ce usor urci/ cobori din ele,ce confortabile sunt, ba chiar ne-a recomandat sa folosim tramvaiul indiferent de obiectivul turistic ales (deci erau linii pentru toate directiile). Am coborat la satatia indicata de el si am intrat pe strada pietonala ( destinata plimbatului) Cred ca fiecare oras mare are asa ceva. Cea din Oradea m-a cucerit. Cladirile sunt aproape in totalitate renovate, nu stiam ce sa privim mai intai (partea proasta este ca am sters, din greseala, toate pozele facute in acea zi). Incercam sa stabilim ce ar trebui sa mai vedem, vorbind tare, moment in care s-a oprit, din mers, o d-na ne-a intrebat de unde suntem si ne-a dat o multime de sugestii, ba chiar s-a intors din drumul ei si ne-a aratat galeria cu vitralii…! A fost tare frumos ! Si inca un lucru frumos: am primit gratis, la o agentie de turism, ghidul orasului si harta turistica panoramica a centrului istoric. Ce zici?

  2. Nu am vazut Parisul si nu cred ca-l voi vedea, de aceea vreau sa-ti marturisec placerea cu care am citit povestea ta. Am privit pozele si m-am bucurat gandindu-ma la cat de frumoasa-i lumea..

  3. Lectie de pictura, in aer liber.. frumos, tare frumos! Imi amintesc de ciclul primar al fiicei mele, avea o profesoara de desen tare buna. Tin minte ca mergeau in portul Tomis si pictau diverse peisaje. La expozitia organizata, tot prin grija profesoarei, au fost expuse multe lucrari. Nu am vazut-o , mereu nu aveam timp decat pentru munca.. mare greseala. O a doua greseala este ca nu am recuperat, de la scoala, picturile facute de fata mea..

  4. La Paris operele lui Bancusi sunt protejate, la Targu Jiu Poarta sarutului este spalata cu naiba stie ce , sub jet cu presiune si nimeni nu raspunde.. Meritam noi ceva frumos?

  5. Sper ca ai agatat si tu un biletel de balustrada podului ca sa nu pot spune ca ai fost “neom” si ai ramas insensibila, da?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *