Etretat, posibil cel mai frumos loc din lume

Cum de 1 Mai anul acesta nu am avut bani de Mamaia, am plecat în Normandia, la Etretat. Până să ajungem noi la locul faptei, ne-am mai oprit în Paris și Rouen (care se pronunță Ruîîîn) că până la urmă de ce nu.

Eu în Paris am mai fost de câteva ori, ceea ce devine un mare avantaj. De ce spun acest lucru? În loc să alerg ca bezmetica dintr-o parte în alta o orașului astfel încât să pot bifa 156.356 de atracții turistice cu care să-mi plictisesc apoi prietenii (și eventual și pe mine), acum pot să merg pur și simplu în Paris și să mă îndop cu croissante și brânză fără nicio remușcare.

Eram atât de liniștită încât nici nu am simțit nevoia de a scoate aparatul foto când am trecut pe lângă Notre Dame.

Am ajuns în Paris cu TAROM (bilet luat la ofertă, evident) și seara eram în fața Louvre-ului cu un apus ca un borcan de miere. Ceva nou tot am văzut, ceea ce vă recomand și vouă. Este vorba despre cartierul evreiesc.

Am ajuns aici într-o dimineață, destul de devreme. Abia se deschideau magazinele, dar locul are o dulceață aparte. Eu nu fac poezie cu voi și spun acest lucru pentru că în cartierul evreiesc sunt o grămadă de cofetării. Și mai important decât acest lucru este faptul că mai toate cofetăriile vând o prăjitură cu cremă de mac. Adică este mult mult mac, însiropat, înghesuit într-o cocă de cozonac care mi-a venit de hac. Aș fi vrut să stau mereu într-un hamac și să pap prăjitură cu mac.

Dincolo de această prăjitură, am mai gustat în Paris un desert pe bază de lămâie, ca un fel de pandișpan, dar ceva mai consistent. Bună treabă. O găsiți la cofetăria Bontemps. Nu am fost capabilă să rețin numele prăjiturii ocupată fiind să-mi îndes delirul ăsta glutenic în gură.

Tot în Paris am mai mâncat o tartă cu mere, încă una cu lămâie, am mai salivat la niște pizza, am gustat o baghetă neagră, cu cărbuni cică, o ciorbă foarte aromată cu o savoare indiană. A, da. Am uitat să vă spun că am stat în Paris doar o zi și jumătate, dar cumva au încăput toate. Păcat de pizza aia…

Din Paris, am luat un tren pentru a ajunge la Rouen (Ruîîîn), ceva sătuc frumos foc, unde am stat în casa unui bătrânel simpatique și unde am dormit ca un buștean.

Rouen nu este un oraș mare, dar este populat de tot ce este important în viața asta, de străzi curate și de case colorate, de un ceas mare și auriu în centru de ți-e mai mare dragul să te uiți cum trece timpul, de terase și de oameni care cred că au grij, dar care de fapt habar nu au de bucuria în care trăiesc. Bucurie, bucurie, dar au și un minus, pe care au reușit totuși să-l transforme într-un motiv de veselie, vremea. Veselie, veselie pentru că oamenii au dezvoltat un soi de umor local pornind de la vremea capricioasă, cam cum au britanicii în legătură cu inevitabilele ploi și cețuri care se abat necontenit asupra lor.

Era în jur de 1 Mai, la noi se făcea baie, cred, iar în Ruîîîn a plouat, a bătut vântul și la un moment dat s-a pus pe nins. În aceste condiții, am vizitat fiecare catedrală din oraș, de două ori, și am mai văzut Muzeul de Artă pe care vi-l recomand cu multă căldură mai ales pentru galeria generoasă semnată de Monet, pictor care s-a inspirat mult din frumusețea zonei.

Desigur, vremea rea a fost un alt prilej pentru a ne îndopa cu fel și fel de pateuri, brânze, pâini, ciocolată și altele. Condițiile ne impuneau un astfel de comportament deviant.

Ca prin minune însă, probabil a ajutat și mersul ală la catedralele din oraș, a doua zi am avut o vreme superbă. De ce contează acest lucru? Pentru că a doua zi am pornit spre Etretat, motivul pentru care am plecat în toată mini-vacanța asta.

Din Ruîîîn se ajunge destul de ușor la Etretat printr-o combinație super-isteață de tren plus autobuzul 17, combinație care presupune achiziția unui bilet comun, schimbat un tren în Breaute și luat de acolo un autobuz spre minunea de Etretat. Nu aveți cum să ratați autobuzul din gară decât dacă aveți fața îngropată în vreun pain au chocolat, ceea ce nu este complet exclus.

Am ajuns la Etretat în plin soare superb de primăvară târzie, iar dacă cineva mă întreba dacă există un loc mai frumos ca ăla în lumea toată, i-aș fi zis că eu nu știu să mai fie unul.

Stâncile albe care pun zăgazuri mării, iarba verde care glazurează aceste stânci și cerul și marea albastre ca niște minuni au fost în ziua aceea singurele miracole de care aveam nevoie.

Am stat pe un colț de stâncă, cu palmele sub barbă, cu ochii la apă și la cer și jur că aș fi rămas așa mereu, numai că mi s-a făcut foarte foame. Poetic, știu. Normal că am avut alături de noi cogeamite tolba plină de merinde, așa că am tras un picnic superb în cel mai frumos loc din lume.

Bine, lucrurile puteau să ia o turnură destul de dramatică pentru că la un moment dat mi-a venit ideea să-i dau un nachos unui pescăruș și era să omor biata făptură căreia i se blocase asasinul ălă triunghiular de nachos în gât. Char mă gândeam în acele clipe ce aș fi putut face, cum aș fi putut aplica metoda Heimlich unui pescăruș. Noroc că și-a revenit, motiv pentru care nu am mai hrănit niciun animăluț în excursie în afară de mine însămi.

La final, am mai stat un pic la mare, pe pietrele calde și rotunde ca niște oușoare. Mii de minuni să făceau acolo, sub soarele normand. Nu aș mai fi plecat.

Vreau să vă mai zic ceva.

Un nimic.

Mi-am dat seama de faptul că la țară vezi cel mai bine calitatea vieții dintr-un loc, în acea orânduială naturală. Etretat este un fel de sat, la fel și Rouen. Sunt vaci pe câmpiile din jurul său, se face agricultură, dar oamenii din Etretat stau în case superbe, în mici castele, nu in odăi sărăcăcioase de chirpici. M-am plimbat puțin pe acolo și mă uitam la o femeie care-și savura cafeaua în fața unei case la care nici nu îndrăznesc să visez, un fel de palat rafinat, fără garduri. Protecția era toată acolo, în Etretatul grijilor dispărute.

Mă gândeam că la final Bucureștiul este un fel de mic Paris, cu toate relele sale, este un oraș în care diferențele față de străinătate nu mai sunt la fel de mari, cel puțin în anumite aspecte. Dar la țară, la mine la Tulcea, niciodată nu va fi ca în Etretat. Și nici în Constanța, în satele de acolo nu va fi ca în Etretat vreodată. Marea este, dar de una  singură nu are cum să spele atâtea păcate. Și am mai înțeles ceva. Nu mai am poftă de orașe mari, de muzee imense, de alergat. Tot ce-mi trebuie este un Etretat, cu sau fără palat, dar oricum fără garduri.