Putin altfel prin Iordania – Marea Moarta si Petra

Gasiti prima parte aici

Faci cam o ora si jumatate din Amman pana la Marea Moarta, pe un drum foarte bun. Cobori si cobori pana la 400 de metri sub nivelul marii. Urechile ti se astupa. Scunfundare pe uscat. Pe langa tine trec masini colorate, cu ornamente de fier pictate, cu zdranganele agatate. Pamant peste pamant bun de nimic. Nimic nu creste pe el, dar este frumos ca un trup gol.

Marea aceea se vede de la departare ca o oglida. Aproape crezi ca este cer. Nu o misca nimic. Sclipeste de sarea pe care o poarta in pantece. Tarmurile rosiatice au voaluri de sare. Am platit vreo 20 de dinari ca sa intram la o plaja publica. Un dinar este mai tare decat un euro asa cum Schwarzenegger este mai tare decat Van Damme. De 20 de dinari nu primesti nimic. Mai dai niste banuti pentru un vestiar. Prosoape aveam noi asa ca pe dansele nu le-am mai platit. Plaja nu era aranjata. Erau si ceva mizerii, erau si ceva scaune murdare. Pentru 20 de dinari puteau sa dea o grebla, puteau sa puna o umbreluta, puteau sa-ti ofere un sezlong. Iti ofereau doar apa aia sarata.

Am intrat incet. Aluneca. Era la temperatura potrivita. M-am lasat pe burta si asta a fost. Pluteam. Daca dadeai din maini, cand stropeai se auzea acelasi zgomot ca si cum ai fi imprastiat nisip pe o coala de hartie. Stateai pe burta si pe spate, daca vroiai stateai aproape ca pe un scaun, puteai sa citesti. Aveam senzatia ca pot inota fara efort pana in Israel. M-am oprit la jumatatea drumului.

Am iesit si am intrat din nou incercand sa vad cat de departe pot sa merg. Dupa 20 de pasi apa m-a luat pe sus. Degeaba ma chinuiam sa ating cu picioarele fundul marii. Ea nu vroia si pace. M-am dus in larg. Era albastra cerneala. Nu se auzea nimic, doar acel sunet de nisip pe coala de hartie pornit din mainile mele.

Am dat sarea de pe noi la dusurile proaste pentru care am platit intrarea si am luat-o pe Drumul Regelui spre Petra.

Marea era oglinda. Drumul taia desertul rosu. Uneori ne mai oprea cate un politist. Nu un cap de creta, un om inarmat pana in dinti. Initial am procedat cum procedam la noi. Incepi sa cauti frenetic prin torpedou fel si fel de acte, sa ai totul pregatit, sa fie bine ca sa nu fie rau.
–          De unde sunteti?
–          Din Romania
–          Bine ati venit. Mergeti!

Atat. Este una dintre putinele tari in care a fi roman era un lucru bun. Nu eram nici tigani, nici ciorditori de joburi, nici criminali. Este un sentiment linistitor.

Tot mergand noi pe drumul indicat de GPS, am dat de niste panouri care ne avertizau ca soseaua urma sa se inchida. Am fost atenti ca la o ora de chimie, dar avertismentele au devenit realitate fix atunci cand se intuneca. Asfaltul s-a trasformat in pietris iar drumul drept s-a schimbat in deal. In fata aveam o masina de pe santier. S-a oprit undeva asa ca am ramas singuri. Am mers si am mers. Se intunecase de tot. Incercam sa fiu calma. Nu stiu cat mi-a iesit. Cred ca am vorbit mai putin decat vorbesc de obicei.
–          Nu ar fi bine sa ne intoarcem?
–          Hai sa mai mergem putin

Am evitat la limita cativa bolovani. Apa nu prea aveam si nici mancare. Masina urca tot mai anevoios. Nici masina nu prea aveam, sincera sa fiu, ci o conserva pe patru roti, dintre care una prinsa doar in trei suruburi. Am mai mers ceva si nu stiu cum dar la un moment dat in fata noastra s-au vazut vreo trei masini de teren. Am incercat sa ne tinem dupa ele. Da, stiu. Apoi a aparut din nou asfaltul si cred ca de la acel moment am inceput si eu sa respir normal. Am ajuns intr-un sat. Am oprit un pic masina. Am ramas in ea sa mananc o portocala. O gasca de copii a venit la mine. Ca la un semn, au inceput toti sa rada si au fugit. Ma gandeam ca mi-au furat ceva. Nu luasera nimic pustii. Eram eu invatat prost. Au trecut doi magari si trei camile pe langa mine, asa ca si cum veneau de la carciuma din sat. Am mers sa luam ceva de mancare. Nu voiam ceva semnificativ, doar ceva-ceva. Omul a dat drumul la aragaz si ne-a intins niste cartofi prajiti. A luat si el unul. Mi s-a parut asa de la locul lui gestul atat de nelalocului lui in conditii normale. Camilele continuau sa iasa din crasme.

Am plecat si noi spre cazarea din Wadi Musa, orasul crescut in jurul Petrei, unicul motiv al existentei acestui loc. Hotelul era chiar la intrarea in Petra. Am luat bilete pentru turul de noapte. 17 dinari. Am facut un dus si am plecat. Voiam musai sa vad Petra noaptea ca mi se parea mie ca trebuie sa fie ceva senzational. Erau mii de lumanari care raspandeau raze in canionul de peste un kilometru care te scoate la Trezorerie, poate cea mai cunoscuta imagine din orasul de 2000 de ani, dar nu vedeai decat crampeie. Cand am ajuns acolo, ne-am asezat pe o bordura. M-am uitat la Trezorie si mi s-a parut mica. Era frumos luminata, dar eu ma asteptam la mai mult. Un beduin canta la un instrument care era la fel de muzical ca scrijelitul cu creta pe tabla. Adica, sa fim seriosi. Un ghid a inceput sa spuna o poveste despre Petra, dar nu era ceva documentat, era ca o metafora. Nu aveam chef de metafore. Aveam chef de informatie. Nu avea un glas patrunzator. Nu vorbea bine engleza. Cred ca eram o masa de oameni care asteptam mai mult. A venit un ceai din partea casei. A fost oportun.

A doua zi, m-am trezit de dimineata si am fost sa vad Petra ca lumea. 50 de dinari intrarea. Era inca racoare. Lumea dormea. Daca vrei, de la intrarea in Petra poti sa iei un cal sau o trasura care sa te duca pana la Trezorerie, dar nu as recomanda nimanui treaba asta. Aveti o gramada de alte ocazii in care sa fiti lenesi. Asta nu e una dintre ele. Drumul prin canionul sapat in stanca aramie este fabulos. Este ca si cum ai merge printre valuri de piatra. In doua locuri am vazut arbori tasnind din aceasta stanca, in alte locuri am vazut sculpturi, in altele am vazut niste lucraturi care aduceau cu niste ferestre. Pe vremuri, stancile purtau inscriptii de bun venit pentru cei care soseau in cetate, centru al comertului cu mirodenii din peninsula arabica de acum 2000 de ani. Nu se stiu multe lucruri despre nabateeni, poporul care a construit acest oras in desert, dar cert este ca intr-o zona extrem de arida ei au reusit sa creeze un sistem uluitor de aprovizionare cu apa. Vezi urmele minunii in stanca. Sunt multe legende in jurul locului, unele dintre ele spun ca aici s-ar ascunde comori fabuloase. Curiosii au scrijelit rani in piatra rosie. Nu a  sangerat aur, dar nici cetatea toata nu a fost adusa la lumina, desi excavarile dureaza de mai bine de 100 de ani. Vise de imbogatire mai sunt.

Nu simteai cum inaintai prin acel canion. Te uitai numai in sus ca si cum cautai aer in marea aia de piatra ca un apus. Nici nu te mai gandesti unde trebuie sa ajungi. Poate de aceea surpriza este cu atat mai mare cand iti apare in fata faimoasa Trezorie, cel mai probabil un mormant regal. Vine deodata. In fata ta. Aurie. Nerusinata. Fara avertizare.

Stai si te uiti si parca nu-ti vine sa iesi din protectia canionului. Poze. Sute. La fel. Niciuna buna. Mai faci cativa pasi. Sunt camile impodobite si beduini pe langa ele. Nu am avut ochi pentru bietele animale. Eram numai cu privirea in sus. Trezoreria este uluitoare. Are cam 40-50 de metri inaltime. Este aproape perfecta. Dar acesta nu este decat inceputul.

Iti trebuie zile sa vezi tot orasul asa cum trebuie. Eu aveam vreo patru ore si nicio harta la mine. Atata m-a dus capul. Morminte si case in stanca, biserici, amfiteatre. O lume de piatra. Am inceput sa urc ca sa cuprind cat mai mult din ea, macar vizual. Timpul nu era de partea mea. Era cald. Apa imi atarna greu in buzunar. M-am oprit un pic.

A venit langa mine un beduin sau ceva de genul pe un magarus. Imi placea mai mult magarusul. Mereu mi s-au parut niste animale sincere. Imi spune ca sta in pestera si ca mai sunt inca 20-25 ca el, unii plecati din satul de langa. Nu a fost niciodata la doctor. Se spala pe unde apuca. Magarusul are si el pestera lui. Beduinul fuma tigara de la tigara, dar mintea ca el de obicei nu fumeaza. Magarusul se numea Floarea. Avea o salba de banuti la gat. M-am suit pe Floarea si am mers sa beau ceai cu beduinul sau ce-o fi fost. Grozav animal Floarea. Parca era o caprita neagra. Isi infigea incapatanata copitele in piatra. Avea un GPS infailibil. Stia unde sa se opreasca, stia cat sa stea. Am baut ceai dintr-o cana din care poate au mai baut multi altii. Era dulce si aromat. Il intreb pe beduin sau ce era cat ma costa un tur. Nimic nu e gratis. Iordanienii sunt amabili, dar turismul este paine. Cu toate astea nu ai niciodata senzatia neplacuta ca esti tras pe sfoara chiar daca esti. Nu te fura atat de tare. Imi spune ca 60 de dinari. Dincolo de faptul ca nu aveam harta, nu aveam nici bani la mine. Se pare ca ma ducea capul la mult mai putine decat imi imaginam. Ii zic ca-i dau zece dinari. Mi se parea o afacere buna si pentru mine si pentru el si pentru Floarea. Isi cere scuze ca-mi ia banii. Ii zic ca nu e nimic, ca nu-i regret. Animalutul ala ii merita. Dau sa plec, dar imi spune ca vine cu magarusul cu mine sa-mi mai arate una alta. Ma bucuram mai mult de compania magarusului decat de compania sa. Si asa am facut echipa cu Floarea vreo trei ore, urcand si coborand, ajungand prin morminte si trecand pe langa fantani, vazand foste case si pesteri care adaposteau duhuri sau oameni, trecand pe langa teatru si fatade lucrate mai frumos decat multe “opere de arta” pe care le vedem azi. Era ceva acum 2000 de ani cu mintea umana. Tot ce a mai frumos pe lume, atunci s-a facut. Si Piramidele si Colosseumul. Tot la ele ne uitam. Nimic altceva nu le inlocuieste.

Pe final de drum, Floarea a luat-o la galop. Cred ca se bucura ca eram pe drum drept. Pur si simplu m-a busit rasul. Avea o alergatura asa de ghidusa. As fi  mers cu ea oriunde, dar eu platisem doar zece dinari iar ea ma dusese aproape peste tot. M-am despartit de beduinul meu sau ce-o fi fost, eu mai castigata decat el in mod cert si am luat-o din nou spre Trezorerie. Era plin de oameni. Toata lumea isi facea poze cu minunea, cu camilele, lua in brate coloanele, facea fotografiile alea tampite ca si cum tii Petra in mana sau mai stiu eu ce cliseu. Am intrat in canion si am dat sa plec. Mergeam cu spatele si cu ochii la portocaliu. M-am oprit. M-am intors. Am mai stat zece minute undeva si m-am uitat asa cum te uiti la ceva pe care stii ca n-o sa-l mai vezi prea curand sau vreodata. Sa-ti ramana totul in minte. Apoi am plecat. Se auzeau copite de cai. Floarea pe unde o fi fost?

Am ajuns la iesire terminata de sete. Mi-am luat o sticla de doi litri si am baut pe nerasuflate. Ne-am urcat apoi in masina si am mers spre Aqaba. Vreo doua ore. Drum bun. Vremea se facea mai rea.

Gasiti continuarea aici.

Prima parte e aici.

3 thoughts on “Putin altfel prin Iordania – Marea Moarta si Petra”

  1. Adevarata aventura. Si mai e ceva, am simtit bucuria de a te afla acolo, stare ce a lipsit din prima parte

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *