Intotdeauna mi-am dorit sa merg iarna pe munte. Nu stiu exact de ce, dar era o chestie la care ma tot gandeam, asa ca anul acesta am pus-o in practica. Stiam de la un amic de Asociatia Oxigen, cu care va recomand sa va imprieteniti, si impreuna cu ei am mers pe 17-18 ianuarie in traseu la Cabana Malaiesti din Muntii Bucegi.

Excursia a costat 120 de lei, bani in care au intrat transportul cu autobuzul pana la Gura Diham (Busteni) si o noapte de cazare la Cabana Malaiesti. De pe 20 pana pe 22 februarie, Oxigen pleaca din nou, de data aceasta pe Ceahlau. Au doar 60 de locuri asa ca daca doriti, este cazul sa va urniti.

Inainte de a va spune cum a fost, va impartasesc niste informatii de baza.

Asa cum v-am spus, nu am mai urcat niciodata pe munte iarna, dar imi imaginam ca va fi mai greu decat vara, pentru ca daca am invatat ceva in 10 ani de regim Basescu este ca iarna nu este ca vara.

Inainte de a ma inscrie in acest test, i-am contactat pe cei de la Oxigen care mi-au spus senin ca nu este vorba de un traseu complicat, ci mai mult despre unul de rezistenta, urmand sa facem cam 5-6 pe drum, prin zapada.

Mi-au dat cateva recomandari de tinuta vestimentara asa ca din pacate rochia cu spatele gol a ramas acasa. Mi-au zis ca am nevoie de sac de dormit, ceea ce a fost foarte adevarat pentru ca la Cabana Malaiesti nu prea este caldura, bocanci buni, sosete, un polar, mancare, apa.

Problema a fost ca fiind prima data pe munte iarna, am exagerat un pic. Mi-am luat pentru doua zile doua polare, patru tricouri de bumbac, o pereche de blugi de schimb, o pereche de pantaloni de munte, strampi, sosete multe, pijamele groase, colanti. In plus, am carat dupa mine crema de fata, lotiune de fata, sapun si alte prostii. Mi-am luat o gramada de mancare si anume patru sendvisuri, niste clatite umplute cu sunca si cascaval, salam de biscuiti, doua banane, trei portocaole, 2,5 litri de apa. Peste astea au venit sacul de dormit, aparatul foto, o carte de citit (dracu stie de ce am carat-o).

Avand acum mintea omului patit, va spun sincer ca daca mergeti in acelasi traseu nu aveti nevoie de altceva decat de o pereche de pantaloni de munte, un polar, doua tricouri tehnice (d-alea sintetice care nu retin transpiratia), un tricopu de bumbac si ceva de dormit. O pasta de dinti, periuta, musai sacul, servetele umede. Trei sendvisuri, ceva ciocolata, poate niste alune si 1,5 litri de apa. Si atat. Credeti-ma pe cuvant ca orice vine in plus, carati degeaba si e pe spatele vostru.

Asa…

Plecarea a fost sambata, la 6 dimineata. Oribil, stiu. Ne-am vazut la metrou la Unirii si am aflat atunci ca suntem 100 de insi. Problema pentru mine, care m-am dus singura de capul meu, a fost ca nu mai am nici 15 ani sa-mi fac prieteni repede si daca e sa fiu sincera, nici nu prea am fost o experta in socializare vreodata. Asa ca la inceput te simti un pic stingher daca te duci singur pentru ca mai toata lumea este cu un cerc de prieteni. Marele meu noroc a fost ca am fost “adoptata” de doi tipi de treaba.

Am dormit pe autocar, habar nu am ce s-a mai intamplat.

Am ajuns la Gura Diham pe un soare frumos si un cer albastru, de ziceai ca-i primavara, nu miez de iarna. Inca mai era zapada multa pe jos, dar copacii deja se dezbracasera de omat. Am inceput cu o incalzire. Cred ca pentru un privitor era destul de nostim sa vada 100 de oameni facand fandari, miscandu-si bratele, in fine. A fost simpatic.

Nu am mai schimbat multe amabilitati si am pornit la drum, unul in spatele celuilalt de am umplut tot muntele. In fata si in spatele sirului se aflau oamenii de la Oxigen si erau si cativa interpusi printre noi ca sa se asigure ca totul este in regula. Se merge destul de incet astfel incat sa ajunga toata lumea la final. Nu se fumeaza pe traseu, nu se merge pe munte beat. Nu te abati de la drum, nu o iei pe scurtaturi. Chestii de baza si pana la urma de bun simt.

Primul damb pe care l-am urcat s-a numit Panta Prostului si stiti de ce s-a numit asa? Pentru ca numai prostii cedeaza acolo 🙂

Se pare ca nu am avut niciun prost in grup sau cei care au fost erau sub acoperire, asa ca am ajuns in formatie completa dupa vreo doua ore la Cabana Diham.

Locul este superb, oricat de scolareste ar suna. Era un cald si bine acolo sus si o zapada alba si sclipitoare ca o patura de diamante si niste munti crestati si frumosi…

Ne-am oprit cam jumatate de ora, am mancat, am facut poze, mai un bulgare, mai un ceai, timpul a trecut. Drumul pana aici nu a fost greu deloc, dar am transpirat dupa primele zece minute de mers. Am dat geaca jos rapid (va recomand sa aveti o geaca subtire, impermeabila) si am ramas in polar desi puteam sa stau si in tricou. Problema a fost ca aveam tricou de bumbac si nu tehnic. asa ca toata transpiratia aia statea lipita de mine.

Citește și:  2.544 de metri si ceva in plus

Ce a urmat insa…

Dupa Cabana Diham, am luat-o spre Cabana Malaiesti. Drumul incepe cu o portiune generoasa de coborare care va solicita destul de mult genunchii. A fost ok pentru ca zapada era inca afanata, asa ca nu alunecai prin ea. Am ajuns apoi intr-o portiune unde am avut de trecut doua poduri subrede. Incet, incet am trecut toti 100. Dar ce era mai frumos abia acum avea sa inceapa. O urcare de vreo trei ore, numai buna sa scoata tot raul din tine. Asta este cu adevarat misto la munte. Te duci cu mintea plina de ganduri si ajungi sa mai ai doar unul: inca un pas, inca un pas, inca un pas, te rog eu mult, mai fa un pas.

Acum eu nu sunt in cine stie conditie fizica, adica nu fac Everestul in slapi, dar nici cartof de canapea nu sunt. Merg la sala costiincioasa si nu ma duc sa fac yoga sau pilates, ci ma duc sa ma antrenez. Va spun asta ca sa va dati seama ca am o oarecare conditie fizica si cu toate astea au fost portiuni de traseu in care era sa-mi las suflul printre brazi. Se fac opriri din cand in cand, dar nu foarte dese.

Cam la patru ore dupa ce am parasit Cabana Diham, am ajuns si la Cabana Malaiesti.

Cabanuta asta este tinuta ca in palme de stanca rece. Este ca si cum intr-o caldare ai pune o bobita de mazare si deasupra ei ai insira        stele mii. Locul este cu adevarat frumos, frumos in sensul acela in care numai natura poate crea astfel de imagini.

La Cabana nu este dus, nu este apa, nu este caldura, nu sunt camere single, nu este semnal, nu este televizor, nu este wifi, nu este baie in camera, nu este apa la veceu. Mergi cu lanterna la toaleta, te speli pe maini cu zapada si asta este. Te apuci de baut.

Meniul, cand am ajuns noi, era compus din ciorba de fasole, legume sau perisoare, iahnie de fasole, pilaf cu carne si doua tipuri de prajituri. Ciorba era 7 lei, o bere era 6 lei, vinul fiert era 5 lei, apa 5 lei.

Normal ca fiind rece si conditii de tabara, ce a mancat toata lumea? Ciorba de fasole si iahnie de fasole. Dupa masa, am baut un vin fiert sau mai multe si am stat afara cu risipa aia de stele in cap si cu cerul acela sticlos impuns de varfurile muntelui. Nu ai cum sa vezi miracole d-astea la oras, in Pantelimon.

Nu era frig, ba chiar uneori adia un vanticel de ziceai ca-i primavara. A venit si cineva cu o chitara. Pe la 10.30 s-a luat lumina iar pe la 12 m-am dus sa ma culc in pretiosul meu sac de dormit. Nu a fost un somn rau, dar nici cel mai bun pentru mie-mi plac rasfaturile astea burgheze cum ar fi un calorifer cald si un dus seara.

La 7 s-a dat trezirea. Nu am primit cu bucurie acest moment, dar asta este. Nu stam sa ne plangem. Am mancat ceva, am facut un mic curs ca sa aflam cum se face un adapost in zapada si apoi pe la 10 am pornit la drum. Mi s-a parut mai greu decat drumul de la sosire. Eram destul de obositi, dar cumva am ajuns din nou la Cabana Diham si daca pana atunci soarele nu prea ne incalzise obrazul, acolo cerul se facuse din nou albastru si se impodobise cu nori ca vata de zahar ars. Chiar cred ca aici am vazut cel mai frumos nor din viata mea si este un lucru mare pentru ca eu mai tot timpul sunt cu capu-n nori.

Ne-am intins gecile pe jos si am facut prima plaja de anul acesta. Nu as mai fi plecat de acolo. Era grozav. Pe la 14:30 ne-am urnit de la Cabana Diham, de data aceasta pe un alt drum, spre Predeal. Mi-a placut mai mult aceasta portiune, poate si datorita faptului ca a fost o coborare lina, exact pe placul picioarelor mele.

Pe la 3-4 am ajuns din nou la autocare iar pe la 6 cred eram din nou in Bucuresti, dupa deja clasicul blocaj de pe DN1.

Ma uitam la oamenii de la metrou de parca nu-i mai vazusem de o saptamana.

Traiesti mult cand mergi pe munte. Faci efort, auzi lucruri, inveti lucruri, te expui la conditii noi, iti testezi limitele, razi cu alti oameni, te enerveaza alti oameni, iti dai seama ca poate nu mai esti asa de prietenos precum erai, ca ai crescut, ca ai cam uitat cum se face conversatie din nimic, dar ai mai merge o data si inca o data.

Muntele te face sa intelegi ca din cand in cand ai nevoie sa te doara toti muschii pentru ca mintea sa-ti respire usurata.

4 comentarii

Reply

M-am pierdut in vorbele tale. Ma bucur ca ai reusit sa bifezi o dorinta mai veche. Concluzia de final este mobilizatoare. Sper s-o citeasca multi iubitori de munte

Reply

Mi-a placut sa citesc povestea ta. Am fugit cu gandul la vremea studentiei, eram ghid ONT si mergeam des pe munte . Nu voi uita spaima trasa in drumul spre Babele. Dupa Furnica s-a pornit o vifornita de nu ne vedeam om cu om. Ne-am legat intre noi sa nu ne pierdem. Voi ati fost mai norocosi, vremea a fost tare frumoasa..

Reply

ce frumos le zici tu! Ma bucur ca ti-a placut, sper ca te mai duci …sa ne iei si pe noi 🙂

Lasa un raspuns

Emailul tau nu va fi facut public. Campurile marcate sunt obligatorii *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.