Din Aix-en-Provence am plecat spre Bonnieux, un sat in care aveam sa stam trei nopti intr-una dintre cele mai frumoase case din cate mi-a fost dat sa vad, dar inainte de a ajunge aici am oprit putin in Lourmarin, un sat oarecare din sudul Frantei.

Am ajuns in Lourmarin aproape de apus. Era un soare ca o miere. Patrundea printre lanurile aurii si ajungea pana in varful unui turn de biserica. Cerul era perfect albastru, plin de nori. Nu-mi venea a crede ochilor ca astfel de locuri exista, ca unii oameni au privilegiul de a se trezi in fiecare dimineata in acea frumsete. Flori rosii atarnau greu de ferestre albastre, erau case cu piscine si pisici lenese care stateau langa. Case din piatra aurie, la fel ca mierea din lanuri.

In centrul micului sat, oamenii dansau, un tip canta la acordeon, iar noi stateam si ne uitam, cu aparatele de fotografiat in maini, si nu ne venea sa credem ca aceste vederi chiar exista. Fetele de masa erau albe, imaculate, in balcoane erau fel si fel de decoratiuni, plante verzi impodobeau strazile. Nu era coperta unei reviste de design, era viata fara retusuri dintr-un sat oarecare, din sudul Frantei. Nu mai am bunici la tara, cei buni se duc primii, dar nu stiu daca ei au baut vreodata un pahar de sampanie si au dansat parfumati la apus de soare. Talpile le erau crapate, dar nu de la vals…

Seara, tarziu, am ajuns in Bonnieux si ne-am cazat aici. Eu zic sa faceti la fel. Este casa unei frantuzoaice care dupa ce se termina vara revine la proprietatea sa din Paris. Nimic din acea casa nu este la intamplare, niciun obiect. Am stat intr-o camera cu barne pe tavan, cu paturi tari si culori moi. Din bucatarie, dadeai intr-o terasa, iar de pe terasa, ochi-ti puteau cuprinde toata frumusetea zonei.

Undeva jos, putin in dreapta, se vedea un camp de lavanda. Mai erau ceva flori. Mirosul aproape se simtea de acolo. Era o liniste de o consistenta aparte. Parca-ti umplea urechile. Frantuzoaica ne-a zis sa nu plecam de acasa fara sa inchidem geamurile. Mistralul incepuse sa-si faca simtita prezenta. Ce nume grozav pentru un vant. Mistral…majestate.

Citește și:  Isle of Skye. Despre puterea locurilor în care te pierzi

Intr-o zi am fost in Avignon sa vedem care este treaba cu podul. Nu este nicio treaba. Nu v-as recomanda orasul, dar cu ceva am ramas totusi de acolo. Cu o fata care canta ca Norah Jones. Mai intai i-am auzit glasul si apoi am tot cotit stanga, dreapta, pana am dat de ea. Erau ea si o chitara si o voce care umplea un cartier intreg. Am dat de un om care impartea pliante. Mi-a zis bonjour, iar primul lucru pe care l-am zis eu a fost nu, multumesc. S-a uitat ciudat la mine, asa cum meritam, si mi-a zis: Doar ti-am spus bonjour si tu ai zis imediat nu? M-a pus pe ganduri. Ciudat sa raspunzi la bonjour cu nu. Obisnuinta.

Am ajuns la Saint Remy en Provence si la azilul Saint-Paul de Mausole. Timp de un an, Van Gogh si-a cautat linistea aici, stand intr-o camera in care azi sunt un pat, doua scaune, o valiza. Te loveste in capul pieptului atmosfera acelei camere. Te loveste in moalele capului tot ce este scris pe ziduri privind tehnicile de reabilitare folosite pe cei cu probleme psihice in acei ani. Stai si te intrebi care erau nebunii…

Nu trebuie sa fii un expert in opera lui Van Gogh, dar iti dai seama ca irisii din gradinile ospiciului au inflorit in panzele sale. Moliciunea reliefului se vede si ea in tablourile intens lucrate ale olandezului. Aici a pictat Van Gogh tabloul Noapte instelata, poate unul dintre cele mai remarcabile care au iesit din imaginatia lui. In curtea ospiciului, erau lanuri de lavanda, putin trecuta, dar minunat de parfumata. Iti ia mintile planta asta.

Citeste si:

Sudul Frantei, rasaritul starii de bine. Ep. 1

Sudul Frantei, rasaritul starii de bine. Ep. 3

3 comentarii

Reply

Doua lucruri am sa-ti spun:
– sper ca ai avut ragaz sa-i ceri scuze omului cu pliantele si sa-i spui ca de vina este maica-ta ca nu te-a invatat bunele maniere (:
– sa stii ca pe cand eu eram copila in satul natal, bunicii tai mergeau la hora in sat, muzica venea dintr-un acordeon si se dansau hore, sarbe, geamparale, mai putin vals.. Noi, copiii, primeam un leu pentru o napolitana de la bodega. Adevarat este ca bunicu- tau statea mai mult la bodega decat la hora:)

Lasa un raspuns

Emailul tau nu va fi facut public. Campurile marcate sunt obligatorii *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.