Sudul Frantei, rasaritul starii de bine. Ep. 1

Campurile de lavanda sunt pe copertile tuturor ghidurilor turistice care promoveaza sudul Frantei. Eu le-am ratat. In iunie sunt la apogeu, am ajuns undeva la apus, la final de iulie, dar cumva nu am nici cel mai mic sentiment al ratarii. Sudul Frantei este despre mult mai multe lucruri decat acel violet violent absolut senzational.

Am stat un an in Franta, pe vremea studentiei, cu o bursa. Acum, cred ca as pleca si maine, atunci nu stiam cum sa ma intorc mai repede acasa. Stateam in Orleans, un biet orasel in care orice strain, nu doar romanii, se lovea de caracterul complicat al francezilor. Am ramas cu gustul amar al unei societati inchise, putin primitoare si cred ca de asta imi dadea ceva emotii cu aceasta plecare. Daca nimic nu se schimbase…?

Am aterizat in Marsilia si am plecat imediat spre Aix-en-Provence. Desigur, un oras deloc complicat, dar ce sa vezi, cumva am reusit sa trecem prin acelasi sens giratoriu, unicul, de cel putin 6 ori pana am nimerit in sfarsit pe strada corecta. Am ajuns intr-un final si la cazare, nimic demn de mentionat, am lasat toate inutilitatile si am plecat prin oras.

In sudul Frantei nu prea gasesti camere cu aer conditionat, dar cumva exista o racoare care se pastreaza in ziduri si care-ti vegheaza somnul. Sa nu va speriati de caldura.

In Aix-en-Provence vinul rose nu se raceste in frapiere banale, ci este tinut la racoare in fantani superbe. Aleile sunt flancate de platani minunati si este o lume atat de cocheta care umple strazile, incat te simti deodata putin neglijent imbracat chiar daca ai depus toate eforturile sa arati bine. Pe Cours Mirabeau, poate cea mai cunoscuta artera din oras, cafenele stau una langa alta, scaunele sunt mereu orientate spre centrul strazii transformata asfel intr-un fel de catwalk.

In parcuri, sunt cutii speciale in care oamenii lasa carti pentru alti oameni. Nu se intampla nimic cu ele. Sunt citite, puse apoi la loc. Am vazut chiar si carti lasate la intamplare pe jos. Termini o carte, lasi aventura pentru un alt om. Nu am gasit vreodata un cadou in Bucuresti si stau de ceva timp aici.

Daca te abati prin labirintul de stradute, dai de piete pline de bunatati. Salamuri crud-uscate, cu piper sau alte condimente ascunse-ntransele, branzeturi sute, de nu stii ce sa mai alegi, rosii uscate de soarele auriu sau rosii mari cat doi pumni, plesnind de arome, dulceturi si sorbeturi, bucati imense de halva. Paine, Doamne, ce mai paini. Painea lui Dumnezeu.

Dai de piete de peste, bogat pamant, bogate ape. Erau unii pestiuci asa de ochiosi, ca te lua mila cand priveai la ei. Trasi prin tigaie, cu ulei de masline peste ei si crusta de sare si orice mila se duce. Dragostea trece prin stomac si ea e mereu invingatoare, fara mila. Gemuri, fructe, de toate. Cred ca am luat 5 feluri de branzici si vreo trei de salam, am mai luat struguri negri si am mancat pe o foaie de ziar la umbra unui acoperis uitandu-ne la altii cum mancau la terase. Nu era nicio diferenta.

Tot pe strazi gasesti zeci de cofetarii. Torturi ingreunate de bezea, fructe de padure, ecleruri necuviincioase, de toate. Moartea oricarei diete este in sudul Frantei si credeti-ma cu nu exista inmormantare mai vesela.

Romania este pe jumatate rurala, dar viata la tara din sudul Frantei nu are nimic de a face cu viata la tara din Teleorman. Oamenii de aici au ateliere de bijuterii, lucreaza argintul, nu framanta doar paine, bat pietre pretioase, nu vecini, au grija de galerii de arta pentru ca au invatat sa distinga o opera de un nimic.

Exista o stare de bine pe chipurile acelor oameni care nu vine decat dupa o viata traita frumos, fara prea multe neajunsuri. Exista o grija si un respect fata de propria persoana pe care ti le cladesti doar daca nu esti mereu umilit. Conditia istorica, banii, educatia, clima, mancarea au creat in multe locuri, sudul Frantei inclusiv, societati la care ne putem uita in acest moment poate doar aspirational. Decalajele sunt prea mari. In Bucuresti scuipam seminte in tramvai. Nu am vazut fete incruntate, nu am interactionat cu nervii altora, nu-i mai aveam nici pe ai mei.

Undeva, la iesirea din centrul orasului, daca mergi vreo 20 de minute, ajungi la atelierul lui Cezanne. Este o lumina aparte in sudul Frantei, iar Cezanne a stiut asta. Si-a petrecut in atelierul din Aix-en-Provence ultimii ani din viata in acel studio construit astfel incat sa aiba parte de cat mai multa lumina naturala. Nu va asteptati la grandoarea unui muzeu traditional, este un atelier de lucru, dar are un caracter absolut aparte. Sunt obiectele sale expuse acolo, multe dintre acestea gasindu-se adesea in picturile sale. Este o cromatica a locului senzationala. Nimic nu iese in evidenta si totusi nimic nu se pierde. Treci cu privirea peste merele uscate si peste masuta cu un stergar pe ea, peste papusile de lemn, peste cranii, cruci, cescute, crengute. Este un univers in sine acolo, care functioneaza dupa o armonie aparte. 

Nu stiu daca v-am mai spus, dar eu as vrea sa imi cumpar o casuta. Ma gandeam dupa aceasta calatorie in sudul Frantei ca putine proiecte iti ofera cu adevarat spatiul de care ai nevoie. Stau de trei ani intr-o garsoniera si am aceeasi butelie. Stiti ce inseamna asta? Ca nu am nevoie de bucatarie, dar am acum un zid care-mi mananca spatiul. Vorbeam cu o prietena care sta intr-un apartament cu doua camere si-mi spunea ca intr-una dintre ele nu a mai intrat de o luna, dar si acolo este un zid. Dupa ce am vazut atelierul lui Cezanne, mi-am dat seama ca in casa mea vreau doar multa lumina si doar cateva ziduri. In rest am nevoie de un spatiu intreg, netrunchiat, poate cu o plita electrica undeva pentru cafeaua de dimineata.

Cititi continuarea aici:

Sudul Frantei, rasaritul starii de bine. Ep. 2

Sudul Frantei, rasaritul starii de bine. Ep. 3