Despre nimic important in Torino

Avea pantofi cu toc cui. Pasea de parca abia atingea asfaltul. Un palton negru ii imbratisa talia si o rochie alba ca o spuma de matase ii juca pe gambele perfecte. Mainile ii erau ocupate cu niste sacose de cumparaturi. Un catelus cu blanita ca o catifea neagra se agita pe langa ea. Avea cu zece ani mai mult decat mine si era de zece ori mai frumoasa.  Eu am 33 de ani si am inceput sa port maiou ca sa nu-mi fie frig. In Torino altceva era important.

Si nu era singura. Sute de oameni frumosi cucerisera strazile din centrul orasului. Impecabil imbracati, cu accesorii curajoase si pentru un stilist, cu catei de toate soiurile tinuti in lese de toate culorile. Animale sociabile. Si cateii, si stapanii.

Nu am depasit centrul din Torino nu pentru ca nu am avut timp, ci pentru ca nu am avut chef. Eu stau in Pantelimon, stiti, iar Pantelimonul meu imi este de ajuns. Nu am nevoie si de Pantelimonul altora pe banii mei. Superficial, stiu. Ma doare-n cot.

Si de ce l-as fi depasit? Voi stiti ca in aceasta iarna, in Torino, pe una dintre stazile care pornesc din piata centrala, nu sunt lumini, ci randuri dintr-o poveste? Nu te plimbi aiurea, ci te uiti la literele facute din beculete colorate si iti pleaca gandul in basme.

Si dupa ce termini povestea, te uiti la vitrinele magazinelor. Asa decadenta culinara ca in Torino, de mult nu am mai vazut. Voi stiti ca Torino are o traditie remarcabila in ciocolaterie si ca nimic din ceea ce veti gusta acolo nu va aduce vreo atingere acestei reputatii? Ciocolata belgiana? Va rog! Poate nu ati gustat felii zaharisite de lamaie sau de portocala, trase prin cea mai fina ciocolata neagra. Am luat dintr-o piata galagioasa “rasfat” pentru toti de acasa. Au mai primit cativa. Restul a fost al meu fara niciun regret.

Stiti cum sunt pietele din Torino? Daca nu va place mancarea, cum arata, ce stari provoaca, nu prea o sa pricepeti mare lucru din bucuria mea, dar eu nu as mai fi plecat de acolo. As fi stat printre zecile de sortimente de branza si as fi incercat tot salamul, iar apoi as fi gustat pesto cu nemiluita si apoi ciocolata si apoi as fi luat-o de la capat.

– Asta nu e piata noastra. Aici nu ne cunoaste nimeni, ii spune o batranica sotului ei. Erau complici de o viata. Se vedea. A merge la piata nu avea nimic comercial pentru ei, aproape. Era ritual. Ei aveau piata in care se cunosteau cu totii, iar aici jucau in deplasare.

Oamenii se tineau de maini si de mijloc si vorbeau cu o placere nespusa despre nimic. Sunt un om tacut de cele mai multe ori, dar daca ajungi sa vorbesti doar despre lucrurile importante, o sa uiti sa legi cuvintele. Ei vorbeau despre orice ca si cum vorbeau despre salvarea lumii. Tot un fel de salvare este si asta.

Si voi stiti ca in Torino sunt zeci de palate, foste resedinte ale Casei Savoy, una dintre cele mai indelungate dinastii regale din istorie? Prima data am intrat in Palazzo Madama. De putine ori am simtit nevoia sa ma asez cand am pasit intr-o incapere. Aici m-am pus pe spate pe o capanea si am inlemnit cu privirea spre tavan. Nu exista frumusete mai mare. Imi plac liniile curate, imi place sa nu ma impiedic de inutilitati prin casa, dar nimic din rigiditatea urbanistica pe care o vedem acum nu va accelera pulsuri in 500 de ani.

Iar in Palatul Regal sunt sfesnice in fata carora poti sta minute bune. Iar in sala armurilor sunt sabii atat de frumoase incat ti-ai dori moartea sub otelul lor rece.

-Doamne, cat e de frumos, a exclamat un pusti stirb langa mine. Copiii spun mereu adevarul.

In Palatul Carignano, facut de un print desprins cumva din linia Savoylor, sunt niste elemente arhitecturale uimitoare. Scarile, de exemplu, au treptele in prima jumatate convexe, pentru ca apoi sa devina concave. Cand stai la mijloc, este ca si cum ai fi picatura dintr-un lac perfect. Pe ziduri sunt lasate niste gauri stilizate astfel incat acestea sa se “umple”, in functie de momentul zilei, cu diferite cantitati de lumina. Pahare pentru soare.

Picturile sa faceau in profunzime pentru a da inaltime unor camere oricum uriase, iar finetea lucrarilor din lemn aurit i-a inspirat si pe arhitectii de la Versailles. Cel putin asa se spune. De ce nu ai crede?

Iar daca iesi din palat si dai in multime din nou, pe Via Po, cea care duce la rau, undeva in stanga nu ai cum sa nu vezi Mole Antonelliana. Are aproape 170 de metri, esti orb? Trebuia sa fie sinagoga, dar acum este muzeu. Varf ascutit ca tocul femeii elegante in care nu ma voi transforma niciodata.

Mai mergi un pic si daca treci de rau, undeva la apus, intr-o zi senina, de undeva de sus, vezi tot orasul acela, iar mai departe de orice sunt muntii albi, cei mai frumosi munti pe care i-am vazut vreodata.

Despre Torino se spune ca este industrial, ca acolo se fac masini din fiare, ca se joaca fotbal bun. Asta e important, imaginea de ansamblu.

Daca despre asta este vorba, atunci eu m-am ratacit in detalii, in palate si felii de portocala trase in ciocolata, in muzica de toc cui fierbinte pe caldaram inghetat. Mi se mai intampla.

4 thoughts on “Despre nimic important in Torino”

  1. Ma bucur ca nu am citit aceasta descarcare de emotii la data publicarii. Asa, a fost cel mai frumos mod de a incepe un an nou, 2017. Superb! Sper ca-n noul an sa te plimbe prin multe alte locuri care sa te surprinda placut si, tu pe noi! La multi ani!

  2. Da, cred ca era frumoasa acea femeie, dar vreau sa-ti spun un lucru: habar nu ai cum esti tu! Nu ai nevoie de mare efort sa sari in ochii altora. Incearca..

  3. Stiu am mai spus lucrul acesta, vreau sa merg cu tine intr-un loc pe care l-ai vazut deja si tu sa-mi fii ghid.. Doamne, cata sensibilitate si in acelasi timp cata atentie la detalii..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *