Ordine si disciplina in Nuremberg

Eu recunosc ca sunt mai pe stilul haos si ca uneori am tendinta de a ma amagi pe mine insami ca asta este dovada suprema a creativitatii, si nu a delasarii.  Asa cum posesorii de pisici isi spun ca animalul nu poate fi dresat pentru ca, vezi doamne, este plin de personalitate, in loc sa admita faptul ca este pur si simplu limitat, asa-mi spun eu ca sunt dezordonata, in general,  ca o expresie a libertatii. De fapt, ma duc cu zaharelul.

Dar asta nu este o confesiune si nici o sedinta de terapie, ci o relatare lunga si deloc la obiect despre Nuremberg, un loc care-ti arata ca uneori nimic nu este mai bine decat sa fii plictisitor de organizat, in ciuda impresiilor artistice pe care le ai tu in cap.

Am ajuns noaptea. De la aeroport in oras este o linie de metrou. Un lucru des intalnit cu cat mergi mai spre vest, dar complet exotic pentru “triburile” estice. Ca exotismul sa fie maxim, acest metrou nu are mecanic, merge el de unul singur. De parca nu se vedea oricum ca eram turiste, ne-am imbulzit ca sa prindem loc fix la geamul din fata, sa vedem cum se misca sarpele ale de fier prin tunelul de beton. Eram cu pupilele dilatate,  cu fata lipita de geam si cu aparatele foto puse la munca, de parca am fi vazut cine stie ce minune.

Cand am coborat din metrou am nimerit intr-un parc. Sub un pod era un om al strazii sau o familie de oameni fara adapost. Desigur, aceste lucruri ne sunt mai familiare decat metroul fara mecanic, dar acel loc era organizat fix ca o casa fara acoperis si fara pereti. Era facut sub pod, un dormitor cu un pat. In fata patului era o carpeta pe care scria Home sweet home (casa, casa dulce casa) iar pe ea statea o pereche de papuci. Proprietarul fara casa se odihnea sub o plapuma. Mai departe, pe un covor, erau o masa si o mica biblioteca. Desigur, era si o bucatarie, ceva mai bine organizata decat a mea. Pe cat de ciudat era locul acela la miez de noapte, pe atat de inedit mi s-a parut.

Ne-am lasat toate bagajele la hotel si am plecat in recunoastere. Orasul era aproape gol. Aproape nimeni pe strazi. Frigut, dar nimic amenintator. Pe la terase se mai vedeau cativa tineri la o bere. Restaurantele erau inchise. Era joi. La noi joi in centrul vechi este un musuroi de oameni. Ne era foame. Greu de crezut, dar singura chestie pe care am gasit-o deschisa a fost un McDonald’s. Orasul era calm, prea calm, prea organizat, nu ca la tara.

A doua zi, am pornit la drum. Prima oprire a fost Documentation Center Nazi Party Rally Grounds, un muzeu construit in inima a ceea ce odata a fost unul dintre cele mai importante locuri de adunare pentru sustinatorii regimului nazist. Nu este un muzeu obisnuit, nu este un Louvre parizian care sa-ti arate frumusetea creativitatii umane. Este un muzeu inspaimantator care-ti arata intr-un moment extrem de delicat ca anumite circumstante nasc mostri, tot din oameni. Muzeul este de fapt o expozitie foto. La intrare ti sa da un ghid audio si in fata fiecarei fotografii ai cate ceva de invatat. Meticulozitatea cu care a fost realizat acest muzeu este aproape indecenta, este ca si cum nu au vrut sa ascunda nimic. Disectie. Mi s-a parut ca-ti trebuie mult curaj ca tara sa organizezi atat de bine un muzeu al ororilor pana la urma. Nu intru in detalii, le stim cu totii mai mult sau mai putin, dar acel muzeu este ca un trup gol. Din loc in loc se fac niste spatii prin zidurile de caramida rosie prin care se vad tablouri imense cu munti de cadravre umane. Este intuneric si uneori se aud bombe sau focuri de arma, alteori se aude vocea isterica a lui Hitler. Sunt poze cu lagarele si cu oamenii care adorau liderul, cu evreii si tiganii pe care se faceau experimente si cu femeile care-l iubeau de fuhrer.

Unul dintre cele mai impresionante lucruri pe care le poti vedea aici este un proiect denumit Das Gleis (The Track – The logistics of social mania). Proiectul a fost realizat de caile ferate germane. Caile ferate au fost unul dintre principalele mijloace de transport catre lagarele de concentrare. Aici, in inima muzeului, in semiobscuritate se vad niste linii ferate mici si luminate, iar intre sine stau tacute 60.000 de cartoane gri, ca niste mici cadavre, fiecare cu nume si prenume, fiecare cu locul nasterii, fiecare cu locul mortii. Mici sicrie. Si fiecare din aceste mici sicrie de hartie reprezinta alte 100 de nume. 60.000 de cartoane gri inmultite cu alte 100 de nume. Nu era loc pentru 6.000.000 de lespezi de mormant.

Pe zidul de langa micuta cale ferata stau scrise numele destinatiilor finale: Auschwitz, Belzec, Majdanek, Chelmno, Treblinka. Cred ca am ascultat de patru ori inregistrarea in care mi se explica ideea din spatele Das Gleis, dar cand am plecat de acolo uitasem aproape totul. Parca refuzi sa crezi.

Am iesit afara din muzeu si am dat o tura cladirii neterminate in care trebuia sa se tina fel si fel de congrese. Ierburi cresc din duritatea caramizii. Imi imaginez ca nu este un loc de care vrei sa ai grija, vrei sa-l lasi de izbeliste, poate se darama de la sine intr-o zi, poate trece, poate rana se inchide. Muzeul este intr-un parc tare frumos si ca sa ajungi pe stadionul unde se tineau marsurile naziste, trebuie sa dai o tura generoasa. Iti prinde bine. La fel ca si centrul de congres si stadionul, daca pot sa-i spun asa, este lasat la voia intamplarii, dar nu intamplator. Scrie mare undeva ca daca vrei sa intri, o faci pe propriul risc. Costa mult sa ai grija de astfel de lucruri. La fel buruieni cresc prin crapaturi, dar tineri stau direct pe caldaram in soarele neasteptat. Este un sentiment tare ciudat. Pana la urma sunt doar niste cladiri. Sau…

Marele noroc este faptul ca dupa ce pleci, Nurembergul stie sa te scoata din starea asta, asa cum este el, serios si linistit. Orasul este dominat de Kaiserburg, castelul imperial, care in mare parte a fost distrus, dar apoi reconstruit. Anumite lucruri merita pastrate. Din castel poti sa te urci intr-un turn de unde ai toata frumusetea aia de oras la picioare, de unde vezi acoperisurile tuguiate si casele albe cu intariri de lemn colorat. Dar adevarata frumusete a orasului este chiar la intrarea in castel. Zeci de oameni stau pe jos in soare la un pahar de bere, la o inghetata, cu copii, cu bunici, cu noi. Este un sentiment de bine care mangaie acest loc pentru ca oamenii sunt frumosi, au o gena buna si sanatoasa. Parintii sunt tineri, femeile sunt superbe, barbatii la fel. Nu-ti mai vine sa pleci.

Te-ai tot uita la lumea asta asezata, dar ti se face foame. Noroc ca in Hauptmarkt, una dintre pietele centrale, se desfasoara ziua un targ de bunatati, de strudele expuse in toata splendoarea lor, de felii de mar copt, de tentatii culinare.

Ne-am asezat la o terasa chiar langa primarie si ne-am luat o mancare sincera, fara pretentii: 12 carnaciori fierbinti, cu varza acra si cu salata de cartofi alaturi de covrigi rumeni si sarati si de bere rece. Eu sunt o mare pofticioasa, dar trebuie sa recunosc ca de multe ori as da orice caviar si creveti pe o mancare fara ifose. Iar apoi daca iei la picior Nurembergul, cu sau fara harta, ajungi in locuri cum ar fi mici plaje pe malul raului sau gradini ascunse intre cladiri, cum ar fi Baroque Garden sau Hesperiden Garden. Am ajuns chiar si intr-un cimitir, St. John’s, unul dintre cele mai importante din Europa. Nu ridicati din sprancene si credeti-ma pe cuvant ca este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut.

Iar apoi, ca sa te mai odihnesti, din acel cimitir dai direct intr-un parc unde pe iarba stau niste sezlonguri rosii incredibil de confortabile. Te asezi pe ele, pui carnatii si cartofii la odihna, te uiti la familiile tinere si te ia un somn dulce ca o bucata buna de strudel cu mere si cu vanilie. Ai la ce visa. Nu-ti faci griji ca-ti ia cineva geanta pentru ca Nurembergul este plictisitor de sigur.

Mai ai locuri de vazut cum ar fi Hangman’s Bridge sau Hospital of the Holy Spirit si nici prin Curtea Mestesugarilor de langa gara nu este de evitat. Si musai trebuie sa dati o fuga pe Weißgerbergasse (Tanners’ Lane ), poate cea mai cunoscuta strada din Nuremberg, care pe vremuri aduna ateliere de pielarie, dar care acum este o colectie de cafenele si baruri.

Iar dupa, nu-ti mai ramane altceva de facut decat sa te tolanesti pe un petec de iarba, cu o bere in mana, ca doar ce altceva poti sa faci intr-un oras atat de cuminte si fermecator pana la plictiseala?

DSC01092

 

4 thoughts on “Ordine si disciplina in Nuremberg”

  1. Din nou ai facut o demonstratie de… spirit de observatie ! Frumos si interesant, si textul si pozele!
    M-am bucurat de bucuria presarata de tine in vorbe… am calatorit si eu un pic in prag de seara.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *