Sudul Frantei, rasaritul starii de bine. Ep. 3

Ne-am intors in Bonnieux pe unul dintre cele mai frumoase drumuri vazute de mine, flancat de o parte si de alta de platani. Era ca si cum mergeam printr-un tunel de lemn alb.

Am mai ajuns prin Gordes, un oras atat de frumos incat ai semne de intrebare in legatura cu existenta sa, iar in Venasque am poposit chiar in mijlocul unui festival de vin. Cumparai cu 7 euro un pahar frumos si mergeai de la un producator la altul sa savurezi vinul bun. Nu, nu se imbulzea nimeni sa bea astfel incat sa-si recupereze investitia in pahar. Cei mai multi nu incercau mai mult de un sortiment.

Am trecut si pe la Abatia Notre-Dame de Senanque, cu ale ei celebre lanuri de lavanda. Tot vedeai oameni ascunsi printre lanurile violete, cu fel si fel de aparate de fotografiat, pozitii studiate indelung, tinute gandite din timp. Poza de profil perfecta cere sacrificii. Ceea ce este insa cel mai misto in lanurile de lavanda este toata viata care se ascunde in ele. Daca va lasati pe vine, o sa auziti sute de gaze, albinute si alte micute inaripate care-si fac de lucru acolo. Este o viata intreaga in plina desfasurare, dincolo de cea umana, in cautarea cadrului perfect.

Daca sunteti in zona, sa mergeti la Carrieres de Lumieres. Este o pestera, dar nu orice pestera. Blocuri imense de piatra au fost extrase din acest loc fiind realizat un labirint de camere in inima muntelui. Pe peretii acestor camere erau proiectate imagini cu tablouri facute de Giuseppe Arcimboldo, Pieter Bruegel si Hieronymus Bosch pe acorduri de muzica clasica. Cand am intrat, se auzeau Anotimpurile lui Vivaldi. Eu nu sunt neaparat o tipa usor de impresionat, dar mi-au dat lacrimile. In inima unui munte, rasuna cea mai frumoasa muzica din lumea astea, iar peretii pesterii erau imbracati in cele mai frumoase tablouri. O ora am stat acolo, stana de piatra, uitandu-ma la toata acea frumusete din jurul meu, totul intamplandu-se intr-un sat oarecare din sudul Frantei. Un sat…Noi nu avem drumuri la oras. In pesterile altora rodeste Arcimboldo pe ziduri in ecouri de Vivaldi.

Am ajuns si prin Valensole, aceasta fiind zona in care intalniti cele mai multe campuri de lavanda. Nu va puteti imagina asa ceva si nu va puteti inchipui cat de aromate sunt aceste campuri. Mie nici macar nu imi place cum miroase lavanda, dar aceste lanuri sunt alta poveste.

In Valensole, am mancat biscuiti cu flori de lavanda si era ca si cum campuri de flori imi rasarisera in gura. Minunat. Si mi-am mai luat o punga de hartie plina cu piersici. Chiar in piata centrala, este un umbrar, iar sub umbrar erau niste tasnitoare, apa racoaroasa fiind colectata intr-un fel de piscina. Oamenii stateau cu picioarele in ea. Eu credeam ca in apa or fi pestisori d-aia de-ti curata talpile. Un tip mi-a zarit nedumerirea si mi-a zis ca nu e niciun pestisor, este doar un loc in care poti sa vii si sa-ti bagi picioarele in apa ca gheata pentru a te racori. Mi s-a parut ceva incredibil. In miez de vara, era un loc in care racoarea se punea la picioarele mele! Mi-am luat punga de piersici si am stat cu talpile in apa rece neputandu-mi imagina ceva mai frumos de atat. In gura aveam aroma de lavanda de la biscuiti si parfum de piersici imi curgea pe degete. Racoarea lichida imi linistea trupul.

Din Valensole am plecat pana la Moustiers-Saint-Marie, un sat cocotat in inima muntilor, frumos ca o minune. In mijlocul satului era o biserica de piatra. Se auzea o muzica in surdina. Pe un stalp statea o cruce facuta din spice de lavanda cu o inima rosie in centru. Mi s-a parut cea mai frumoasa cruce intr-una dintre cele mai autentice biserici. As fi putut crede in orice.

Am uitat sa va spun ca inainte de a ajunge la Moustiers-Saint-Marie am facut o baiuta pe cinste in lacul Esparron du Verdon. Doamne, ce apa frumoasa, dar nu mai frumoasa decat cea din Gorges du Verdon.

Cand am vazut cum se arata lacul cel albastru dintre munti, pur si simplu am chiuit de bucurie ca un copil in ziua de Mos Nicolae, am oprit imediat masina si am stat putin sa ne frecam la ochi si sa ne convingem ca asa ceva chiar exista. Exista!

Erau hidroavioane care se jucau in vazduh si muntii care stateau in jurul lacului. Iar undeva, putin mai departe de mal, era un ponton. Eu daca-mi doresc ceva in viata, este sa am o casa, cu geamuri mari si o plita pentru cafea, plus un corgie, un bulldog francez, un Jack Russell Terrier, un retriever si un labrador.

Casa ar trebui sa fie in buza unei ape in care sa pot inota cat e anul de lung. Iar in aceasta apa, la o anumita distanta de mal, sa fie un ponton. Sa inot pana la el, sa obosesc ceva, sa ma sui pe el, sa ma arda putin la talpi lemnul cald si sa stau acolo, doar cu apa in jur, doar cu valurile in urechi. Mi se pare unul dintre cele mai frumoase lucruri din lume. Am inotat pana la pontonul din lacul de la Gorges du Verdon si am stat pe el ca o soparla, doar cu apa aceea albastra in minte si nimic altceva in jur.

Nu campurile cu lavanda sunt motivul pentru care Provence este un taram atat de special, ci toate celelalte elemente marunte care pun omul in valoare. Este pontonul pe care ajungi cand si cand si de pe care nu-ti mai vine sa te intorci la mal. Asta desigur daca nu ai un corgie, un bulldog francez, un Jack Russell Terrier, un retriever si un labrador care sa te astepte 🙂

Cititi si:

Sudul Frantei, rasaritul starii de bine. Ep. 1

Sudul Frantei, rasaritul starii de bine. Ep. 2

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *