În Scoția, medicii dintr-o anumită zonă, le pot recomanda pacienților natura, ca tratament. Sunt singurii din Marea Britanie care pot face acest lucru. Înțeleg acum de ce, după o noapte și două zile în Isle of Skye, un loc care te face bine de bolile pe care nici nu știai că le ai.

Am ajuns în Isle of Skye după un drum de câteva ore din Edinburgh, vreo cinci să fie, cea mai mare parte făcută pe beznă, cu inima cât un purice.

Aveam o mașină obscen de mare pentru niște drumuri suple ca o femeie după o dietă reușită. Condusul pe partea dreaptă te injectează și el cu adrenalină. Mereu ai senzația că intri în zid, dar tu de fapt ești periculos de aproape de linia de mijloc a străzii, gata să te bagi în sufletul de metal al pasagerului care vine pe contrasens.

O mică parte din drum am făcut-o pe lumina zilei. Chiar ai senzația că potecile te scot pe o altă parte a poveștii, dar bezna a venit a rapid.

Ne-am oprit în Portree, cel mai mare oraș de pe Isle of Skye.

Nu mai vedeam de oboseală. Ne certam unul cu altul aiurea, pentru că nici nu mai auzeam ce ne ziceam. Am intrat în primul hotel. Noi nu aveam cazare. Ei nu aveau camere. O tânără durdulie, cu niște brațe albe acoperite de pete roșii, mi-a zis că totul este ocupat.

-Chiar totul?, întreb eu sub vraja oboselii.

-E un oraș mic, îmi răspunde ea fără milă.

Era vina noastră. Plecasem în Scoția, deși ne gândeam că vom merge în Irlanda, așa că luasem cazări doar pentru niște nopți în Edinburgh, din aeroport. E o primă dată pentru toate.

Acum eram în pustiu, fără prea multe opțiuni. E o poveste și asta. Am căutat pe Airbnb, am găsit un loc în casa cuiva. Scria să intrăm, că ușa e oricum deschisă tot timpul. Era un om ciudat, fără a fi deranjant. Ne-a dat o cameră rece, cu o saltea prea moale. Tiptil, s-a făcut cald. Omul și-a văzut de treabă.

Am încercat să găsim ceva de mâncare în seara aia, dar totul era închis în Portree. Am ajuns la niște indieni. Își trăgea unul cu încăpățânare nasul, așa că am plecat.

Am intrat într-un magazin și am luat ceva mâncare rece, niște sendvișuri și niște mere foarte, foarte acre. Grozave fructe. Nu ne-am mai întâlnit de atunci.

Apoi am stat la beri și la whiskey până nu mai era țipenie de om prin oraș. Ne-am tras plăpumile în cap și am dormit neîntorși până a doua zi. De dimineață, gazda noastră dispăruse ca prin magie, dar ne lăsese bucătăria plină. Am băut cafea cu cornuri și cu gem, am fiert ouă tari și am mâncat cel puțin două fiecare, cu acea frică a omului care nu știe când va mai da de hrană. Rămăsesem cu foamea de o seară înainte și ne era mai frică de stomacul gol decât de burta plină.

Am luat mașina și am pornit la drum. Era toamnă, era gol. Era ceață umedă și vânt și nici nu-mi imaginam că ar putea fi altfel. Mergeam spre The Storr, niște creste de piatră care taie covorul de mușchi din această zonă. Se vedea doar baza. O burniță măruntă acoperea restul. Ceva mister, ca într-o poveste bună.

Citește și:  Sudul Frantei, rasaritul starii de bine. Ep. 1

Am mers mai departe spre Kilt Rock, un loc unde un fir de apă se prăvălește în Marea Nordului. Soarele începea să se vadă. Puțin. Drumul este perfect. Autostrăzile noastre sunt mai proaste decât acel drum. Cât vedeai cu ochii era o natură cum nu mi-a fost dat să văd în alte părți. Mușchi gumos învelea stâncile, ape țâșneau din dealuri, pietre se prăvăleau, vegetație grasă și încăpățânată se lega de toate. Oi stateau pe ea. Ți se afundau picioarele când călcai pe iarbă, ca și cum era cel mai luxos covor persan. Fertilitatea naturală a locului este aproape indecentă. Oriunde e ceva în facere, în transformare.

La Kilt Rock se auzea un șuier ca o voce mică. Era vântul, era marea, erau șoapte peste tot. Se vedea marea cea frumoasă și un soare neașteptat se oglindea în ea. Ți se blocau picioarele. Unde să mai pleci? Cred că puterea locului stă în lipsa oamenilor, în lipsa amprentelor de ciment și sticlă. Este copleșitor să ai doar un drum și natura aia de-o parte și de alta.

 

În mijlocul pustietății, am dat de un telefon roșu. Pe cine să suni însă?

Am mai gonit până la Castelul Dunvegan, pe care l-am găsit închis. Stătea pe marginea unei mlaștini, în acel blocaj natural fără asemănare.

Ne-am oprit undeva să ne uităm la un feribot, cu burta plină de mașini. Parcă era o balenă. Noi nu am văzut balene, dar știu că uneori își arată cocoașa prin locurile alea. Am văzut în schimb vaci cu coarne întoarse și cu breton, roșcate și grase, care nu ne băgau în seamă deloc. Am încercat să le ademenim cumva, să le prindem în poză, dar nu ne-au luat în seamă. Sunt așa de rari oamenii pe acolo…Nu avea rost să se deranjeze pentru noi doi.

Am făcut cale întoarsă și am pornit spre Glasgow. Am traversat un pod și am lăsat toată acea tăcere în urmă, inclusiv a noastră. Ne-am oprit la un ultim castel, Loch Alsh.

Deodată, liniștea a fost despicată de un avion de vânătoare. L-am zărit și noi. Nu ne venea a crede. Nici el nu s-a lăsat pozat, dar care erau șansele ca lângă un castel, pustiu de sute de ani, să se joace un avion aproape SF?

Ieșirea din Isle of Skye a fost aproape brutală, dar a făcut ca senzația de restart să fie completă.

Intri în poveste, nu mai vezi nimic în afară de natură, oi, vaci, castele, dar podul e mereu acolo și așteaptă să ieși odată. Nu, nu este ca la noi, în care de multe ori pustiul vine alături de sărăcie. Isle of Skye este ca o arie protejată, ca un bilet de intrare, cu ieșirea obligatorie.

După tine vin alții, cu sau fără rețetă de la doctor, pentru că toți avem nevoie de senzația din Isle of Skye, de rătăcire în natură, nu de pierzanie…Ca să ne regăsim mai des.

4 comentarii

Reply

Nu mai conteaza starea avuta inainte de a descoperi articolul… 🙂 Priveam afara, vant, ceva ploaie, vreme care nu te indeamna la nimic… Mi-am dat seama ca nu am ” vizitat” de ceva vreme Logout.. Gandit si facut..! Hei, ce surprizaaa! Am calatorit si eu cu voi, mereu m-am simtit bine pe urmele tale..:) Natura, natura, natura..! Mi-ar fi placut sa pozati micul dejun… Terapia si-a facut efectul..Multumesc.

Reply

Pana sa scoatem noi aparatul, micul dejun disparuse ca prin magie 🙂

Reply

Cand vrei faci minuni, folosind cuvintele.. ! Am plecat cu gandul la drumetiile facute prin muntii de la noi, sezatia de libertate aduce cu ea starea de bine..Toti avem nevoie de astfel de evadari..

Reply

Ma bucur ca ai venit cu mine

Lasa un raspuns

Emailul tau nu va fi facut public. Campurile marcate sunt obligatorii *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.