Istanbul. Oricand

Joi, pe 17 martie, m-am intors din Istanbul. Sambata dimineata a avut loc un nou atentat. Nimeni nu si-a schimbat poza de profil de pe Facebook. Un oras cat o tara era sub asediu. Din nou.  Poate cu alta ocazie.

Era a treia oara cand ajungeam in Istanbul. Niciodata nu am fost in orasul asta in ritmul meu, sa am timp de el, ci doar pe fuga, cu munca. Nu e nimic. Si el este pe fuga mereu, cu cele 14 milioane de locuitori, care neoficial sunt 20. Stateam in partea asiatica, vroiam sa ajung in cealalta parte, la o expozitie cu Banksy. Imposibil. Imi lua trei ore. In trei ore ajungeam in alta tara. Am stat cuminte in hotelul pazit de oameni cu arme.

In a doua seara a sederii mele la Istanbul, am luat un autobuz pentru a ajunge la restaurantul Tapasuma, pe malul Bosforului. Am mers cel putin o ora si jumatate  pentru a ajunge la apa. Noi nu stim ce este ala trafic. Ne plangeam degeaba ca niste fetite cu buclele incurcate. Credeam ca sunt in New York. Sticla si otel pana in cer si cate o moschee din loc in loc. Zeci de etaje, unele peste altele, milioane de masini. Inflatie de suflete.

Cand am ajuns la mal, orasul ala era cat vedeai cu ochii si sunt sigura ca se ducea mai mult de atat. Pe puntea barcii, vantul era scapat de sub control, dar de ce sa cauti adapost intr-un oras atat de furtunos. Malurile apei erau pline de palate in care traiau sultani contemporani. Seminee imblanzeau aerul, stofe grele tineau de cald. Geamuri mari. Ar fi fost pacat altfel. Coame de delfini se vedeau plesnind din apa neagra. Podul Bosfor este ca o vena imensa. Sangele orasului circula pe el. Parca ai o lume deasupra ta cand treci pe sub el.

– „Noi suntem sub stres mereu”, imi spune cu ochii mijiti de oboseala, bine conturati cu creion negru una dintre gazde. „Fac in fiecare zi doua ore pana la munca, doua ore sa ma intorc. S-a construit haotic. S-a dat spagi si fiecare a construit pe unde a putut.” Parca ii iesea miere din gura cand vorbea.

– „Cum va este cu toate atentatele?”, intreb eu.

– „Ne mor oameni zilnic la granite, dar nu mai stie nimeni de ei. Noi suntem sub asediu tot timpul. Vin oameni din Vest si se mira ca avem curent. Se poarta de parca nu am exista.”

Intelegeam ce zice, dar nu-mi venea sa cred ca mai sunt beciuri de minti care pot sa creada ca in Istanbul nu e lumina.

– „Am crescut. Au venit la noi avioane pline cu bani, dar am si vandut mult.”

Se intoarce la prietenele ei. Una dintre ele era blonda, cu niste ochi verzi superbi si cu niste spancene ca o pereche de vulpite. Turcoaica si ea. Ma uitam la ele cu un crevete in furculita si-mi placea atat de mult cum le suna glasul ca uitasem sa mai mananc. Li se potriveste sonoritatea aia. Are si ceva de graba si ceva de baclava.

Dar eu nu uit de mancare cu una cu doua. Niciodata. Mai ales in Istanbul unde si un om fara pofte si-ar descoperi subit dorinte ascunse. Nu.

Mie-mi plac curmalele lipicioase si combinatiile de seminte, si imi place carnita de oaie tocata si invelita in lipie peste care sa pun linguri de iaurt acrisor. Si am mai dat de niste ciusculite mici, cu iuteala perfecta, cu care as fi putut dezvolta o relatie pe termen lung daca le gaseam si in aeroport la plecare. Nu as fi iertat niciun borcan. Dar am dat si de ciusca pe plita si mi-a placut la fel de mult. Si nici pestele nu a fost rau, mai ales ca a venit cu o crusta de ierburi, iar orezul era pantecos si roscovan cu un sos putin piscacios. Am intrat in discutie si cu o sarmaluta, numai din orez mititica, dar buna si ea. La final am gasit o baclava si un chestie facuta din fistic care ascundea un miez alb de lapte. Si am mai dat de o budinca de orez rumenita si de o spuma de cafea. Am mancat si o baclava mai uscata asa dar care venea insotita de o inghetata de lapte care facea o atmosfera senzationala. Ceva regrete? Absolut niciunul.

– „Sunt multe locuri frumoase in Turcia, unele in care se mananca foarte bine”, imi spune cadana mea.

Eu, probabil, mai aveam putin si muream sub imperiul aromelor iar ea-mi spunea ca exista si ceva mai bun de atat? Era nebuna? Un pui de drac tot ii juca in ochi, asta pot sa jur.

Cand am plecat de la restaurant era vreo 1-2 dimineata. Oamenii faceau curat in micile lor pravalii. O luau de la capat in cateva ore. Unii mai sorbeau un ceai, altii mai aveau loc de niste carnita de oita. Multi mai aveau lumini in casa, multi mai aveau poze cu Ataturk la geam. Multi nu dormeau.

Iar unii in Vest inca mai cred ca in Istanbul nu e lumina, cand orasul asta nu se stinge niciodata.