Nu mă atinge-mă (Touch me not), dar mai degrabă nu

Filmul Nu mă atinge-mă (Touch me not) începe cu prim-planul unui trup de bărbat gol. Ne dorim sau nu, pătrundem în intimitatea bărbatului pentru că pur și simplu ne-am trezit cu penisul său în față, pe tot ecranul de cinema. Artă, domne, invitație la dialog despre intimitate printr-o expunere de organe genitale. Cine-și întoarce privirea nu are coaie, nu pricepe mesajul. Pe bune?

Nu mă atinge-mă, debutul în lungmetraj al Adinei Pintilie, a primit anul acesta Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin, după ce în 2013 Călin Peter Netzer luase același premiu cu Poziția copilului. Filmul lui Netzer este o bijuterie, în continuare unul dintre cele mai mișto filme pe care le-am văzut vreodată. Dacă nu l-ați văzut, vi-l recomand din tot sufletul.

Nu mă atinge-mă însă este atât de previzibil încât uneori te simți stingher uitându-te la film. Pe scurt, ni se prezintă lupta unei femei de peste 50 de ani de a-și depăși problemele de intimitate, încercările sale ducând la interacțiuni cu un transsexual cu un sân implantat, cu un bulgar pe care îl roagă să se masturbeze în fața ei, cu un terapeut care încearcă să o facă să-și descarce furia și tot așa. În paralel, asistă de pe margine la un fel de atelier terapeutic în care oameni îmbrăcați în alb încearcă să depășească tot anumite obstacole legate de intimitate, fie personală, fie în relația cu ceilalți. Sunt oameni cu diverse traume în spate, cu diformități, cu salivă care le curge din gură și tot așa.

Mesajul ar fi următorul. De cele mai multe ori problema în ceea ce privește intimitatea vine din interior. Astfel, oameni cum este cazul lui Christian, un tânăr cu un trup măcinat de boală care participă la terapia din grupul alb, reușesc, în pofida obstacolelor de ordin fizic, să găsească această conexiune cu sine și cu cei din jur, cea mai importantă regulă în ceea ce privește intimitatea fiind că de fapt nu există nicio regulă.

Indiferent de cum arătăm, cum iubim, cum ne place să fim iubiți, diversitatea formelor în care percepem intimitatea și sexualitatea ne dă la final șansa, fiecăruia dintre noi, să găsim un corespondent. Totul depinde însă de propriul nostru curaj în a ne accepta și a ne înțelege.

La un moment dat, Adina Pintilie, care și filmează o bună parte din încercările femeii de a-și depăși problemele de intimitate, menționează un vis în care îi apare chiar mama pe patul pe care ea făcea dragoste cu iubitul său. Încearcă să o dea afară, dar mama rămâne le geam privind-o. Astfel, este foarte clar că relațiile de la începutul vieții ne modelează în forme nebănuite maturitatea.

Într-un final, femeia de peste 50 de ani ajunge la un anumit fel de conexiune cu Tomas, un tip care a chelit complet la 13 ani și pentru care revelația în ceea ce privește intimitatea a fost chiar Christian, tânărul diform care se iubea oricum și cu care era partener în acele grupuri de terapie.

Filmul se termină cu femeia dansând goală, o femeie foarte mișto de altfel, după ce reușise cu o seară înainte să stea lângă Tomas, goi amândoi, în poziție fetală, dar cumva așezați într-o formă de 69 fără implicații sexuale. E o paralelă frumoasă sau cel puțin așa am perceput eu imaginea, una dintre puținele care mi-au plăcut.

Dar mai departe, care este marea originalitate a filmului? Că nu există normalitate în intimitate, ci doar interpretări personale?  Că trebuie cumva să ne acceptăm pe noi înșine și apoi să-i privim cu aceeași acceptare pe cei din jurul nostru? Sau măcar să încercăm?

De ce este acesta un film care deschide mințile și sufletele când vizual este redundant? Parcă suntem în fiecare zi la Olimpiadele Acceptării în materie de sexualitate. Discuția pe astfel de teme este foarte utilă, foarte, dar mijloacele prin care se poartă, aceleași, încep să devină apăsătoare și aici este un pericol pentru că poate genera respingere. Ce e prea mult strică.

Devenim mai toleranți dacă ni se tot dă cu un penis pe la nas? Aş zice că nu. Cred că diversitatea umană și mesajul de acceptare pot fi exprimate în mii de feluri. Aproape este paradoxal ca o temă atât de complexă este abordată mereu și mereu prin aceleași mijloace.

Iar dacă filmul nu e pentru cei care deja sunt cumva în această bulă a deschiderii, atunci cui îi este adresat? Pe cine face mai tolerant? Să o duc pe mama la film? Nu cred că e cazul. Țin prea mult la ea să o chinui două ore cu un film care se dorește a fi plin de originalitate care nu e la îndemâna oricui, vezi Doamne.

Eu am stat să mă uit de curiozitate, dar oameni de vârsta părinților mei au părăsit sala. Și nu, nu pentru că erau încuiați, ci pentru că era o indecență gratuită despre, culmea, intimitate. Ca în filmele alea de duzină când se împroașcă ecranul cu sânge, dar nimeni nu simte nimic. Ca în pornoşagurile în care ea simulează orgasmul, dar de fapt se gândește că nu și-a plătit întreținerea. Ca în stand-up-urile nereușite în care în lipsa umorului fin, comediantul aruncă o grămadă de obscenități în microfon. Căcat, doar-doar o râde cineva.

Cam așa a fost și Nu mă atinge-mă. În lipsa originalității demersului, ne-am trezit cu un penis pe ecran și o baltă de salivă.