Lumile din Istanbul

Seara, intr-o vineri sa spunem. Fac cel putin o ora si jumatate de la aeroport pana la hotel. Orasul asta nu se mai termina. O iau pe strazi inguste, pe scurtaturi. Sunt cornuri aurii la receptie. Cornul de aur. Semn bun pentru tot ceea ce avea sa vina. Las totul in camera si ies pe Istiklal. Stambulul este tot in strada. Ma scufund in el.

Vitrine langa vitrine pline de mancare. Rahat de toate speciile, de rodie si de trandafiri, cu fistic si alune, halva si halvita, nuci, migdale, prune cu nuci si migdale, baclavele, pismaniye. Om sunt, cad in pacat, mai ales ca de la fiecare colt un turc vorbaret imi intinde ispite, iar mie-mi plac pacatele. Le incerc pe toate. Om sunt. O data traiesc. Nu e frumos sa refuz oricum. Intru pe strazile din spatele Istiklal, strada cea plina de magazine si de oameni. O alta lume. Tarabe cu fructe, pestele se prajeste, se baga in paini, se intinde in fata vizitatorilor. Scoici cu orez. O lira. Mi-a dat-o gratis. Lumea sta la beri si la rachiu, la tigari si la vorbe si la cantece. Iarmaroc.

Ies in Istiklal din nou.

–          De ce mergi in Istanbul? Nu ti-e frica?

–          De ce mergi in Paris sau in Bruxelles, de ce stai intr-un bloc vechi, de ce treci pe rosu?

Ajung in piata Taksim. Lume multa. Nu-ti fug gandurile la drame cand in jurul tau se nasc bucurii. Am mers incet spre Nisantasi, cartierul cel bogat si plin de magazine scumpe. Nu stiu ce am cautat acolo, dar am luat o punga de fistic si niste beri. Mancam miezul sarat pe strazile inaccesibile. Se aude, monsieur Louis Vuitton?

Nu am insistat si am revenit pe strazile din spatele Istiklal. Am ajuns la Durumzade. Am cumparat durum. Vanzatorul vorbea romana. Imi ploua in gura. Carnita piscacioasa era facuta pe caldura de carbuni, iar lipia era fina, dar crocanta. Pe mese era ciusca murata, mica si grasuta. Voi stiti ce-mi place mie mai mult decat ciusca murata? Si mai multa ciusca murata. Era mic locul, stiut de ei, aflat de noi si bun ca buna ziua. Am mai ramas pe strazi. Pana la 4 in zori de zi. Ma minunam de fetele cu buricul gol pe afara, cu umerii fragezi la vedere, ma uluiau copiii putin prinsi de gradele de alcool. Peste tot era muzica live. Stambul? Putea fi oriunde in lume. Moscheile taceau complice.

In jurul turnului Galata, pe care nu am reusit sa-l vad, lumea era la cafea. Grozava tarie. A inceput sa-mi placa. Scap de un viciu, dau in altele. Era plin de locuri in care sa te pierzi, plin de magazine de design-eri pe care le-ai gasi in Copenhaga, de exemplu, plin de terase rafinate, dar turcii isi lustruiau pantofii, isi rasuceau mustatile si faceau hora in jurul unui batran. De ce? Pai batranelul venise cu un gratar, iar pe gratar ocrotea mirodenii, mirodenii care inveleau o bucata de carne care mai apoi se cuibarea intr-o paine.

Plin de pisici orasul. Noua vieti au ele. Stambulul are mii.

Am trecut podul Galata. Oamenii deja erau la pescuit. Jos se frigeau capturile. In capul podului este o moschee mare, dar nesansa ei este ca langa se afla bazarul de mirodenii. Am intrat in bazar, normal.

Toata lumea cumpara si vindea ceva, din toate partile primeai cate o bucatica de ceva dulce. Sunt innebunita dupa pomeni. Am iesit din bazar, am intrat intr-un ocean de oameni. Ma miscam ca la un concert. Vointa proprie ramasese printre muntii de sofran si boia. Am ajuns in Marele Bazar. Am luat o harta. Marele Bazar este o lume in sine cu strazile de pielarie, cu cartierul de ceramica, cu magazinele de covoare, cu chioscurile de nimicuri. Ochii imi obosisera de atata culoare. S-au obisnuit cu griul din Bucuresti.

Ne-am dus intr-o cafenea. Am luat o narghilea, ceai si gozleme, adica niste placinte aurii, cu niste foi ca niste panze de subtiri, doldora de spanac si de branza, facute in fata noastra de o batranica. Am fumat la narghilea pana am lesinat si nu am avut mila de placinta aia.

Pe langa Moscheea Albastra era un alt bazar, mai rafinat. Era un fel de galerie de arta. Aici nu se negocia. Din nou galagie de culori. La ce sa te uiti prima data? La ceramica impecabila sau la totoseii din piele colorata? As fi vrut copii doar ca sa-i incalt cu botosii aia. Mi i-oi face eu candva. Macar de dragul botoseilor.

Inainte de a intra in moschee, mi-am pus ceva pe cap si o fusta pe mine. Am ajuns sa fiu un om care crede in putine, dar acolo parca se nasc minuni. Frumusetea in stilul acela grandios, cotropitor nu are religie. Este religia. As fi crezut in orice in locul ala. Covoare moi imi imbratisau picioarele obosite, iar deasupra mea erau toate culorile lumii. Candelabre uriase atarnau pana jos pentru a completa lumina filtrata de vitralii. Statea lumea pe covoare cu minunea aia deasupra.

Am vrut sa ajung in cartierul Balat pentru ca auzisem eu ca este frumos si plin de culori. Mi se parea aproape, dar intr-un oras cat o lume nimic nu este aproape. Am mers si am mers, am luat autobuzul si apoi am mai mers. Intunericul se lasa peste Istanbul. Va mint. Nu e niciodata intuneric in Istanbul. Ne-am ratacit printr-un cartier, Fener, in care era un alt Istanbul. Umerii fracezi si goi erau acum inveliti in negru. Se vedeau doar ochii. Zeci de perechi de margele. Magazinele nu mai erau atat de abundente. Umbra moscheei era mai puternica.

Dupa ce ne-am ratacit prin Fener am ajuns la final si in Balat. Picioarele mele erau terminate. Poate ziua este altfel, dar noptile spun alte povesti. Am gasit una intr-un atelier unde se faceau costume pentru teatre, armuri de romani, coifuri. Erau doua fete care modelau fierul. Nu au scos un cuvant. Cred ca ar fi reusit sa indoaie metalul cu privirea. La intoarcere ne-am oprit la o crasma greceasca de pe drum. Aveam pofta de tradari. Turcii se simteau acolo grozav. Si noi la fel. Am baut o bere rece si ne-am uitat la zidurile pline de scrisuri si la farfuriile pline de calorii.

Am trecut din nou podul spre turnul Galata si am ajuns iar prin spatele strazii Istiklal. Umerii erau din nou goi. Alta lume.

A doua zi am plecat spre Palatul Dolmabahce, o constructie atat de decandenta incat a putut sa destabilizeze financiar un imperiu. In banii de azi, Dolmabahce, resedinta in care s-au mutat sultanii dupa ce au considerat ca palatul Topkapi este invechit, ar costa 1,5 miliarde de dolari. Palatul este pe malul Bosforului, iar portile sale albe dau in mare. 1,5 miliarde de dolari de broderie de aur si marmura. Faliment in stil. Dar din toata bogatia aia, portile albe erau cea mai frumoasa promisiune spre alta lume.

Am luat-o apoi pe scari colorate spre alt cartier. Placinte sfaraiau pe plite incinse. Turcii statea si mancau durum. Graffiti-uri impodobeau zidurile. Ceramica pansa ziduri sparte. Se joaca table mult in oras. Sunt o jucatoare slaba de table, dar zgomotul imi place. Noroc nu am.

Ba am pentru ca in cartierul Karakoy l-am gasit pe Banksy intr-una dintre cele mai nelalocul ei expozitii din cate am vazut. Am stat in fata unei panze despre rolul media 10 minute cu parul sculat pe mine. Era o fetita ranita si un reporter care-i tinea pe cei de la salvare sa o trateze. Sfantul rating inainte de toate. Este grozav Banksy, cel mai bun povestitor din cati am citit recent.

Karakoy in sine este superb, plin de cafenele dichisite si mancaruri pacatoase, de baruri cu supe si brutarii cu mici infernuri in pantece. O strada era plina de umbrele. Ploua putin.

Am trecut din nou podul Galata si am ajuns in Hagia Sofia. Am inceput sa cred din nou. Fara sa vreau. Moscheea este in reparatii majore, pozele nu ies bine, dar daca iti iei aparatul de la ochi si nu mai stai sa cauti unghiul perfect, ai perfectiunea in fata ochilor.

Langa Hagia Sofia este Basilica Cisterna, poate cel mai frumos loc din Istanbul. Cel mai frumos. De deasupra nu-ti dai seama, dar cand cobori in miezul sau peste 300 de coloane de piatra sprijina pamantul, iar la baza lor se sclada pesti intr-o apa ca gheata. Este intuneric, se aude o muzica domoala, lumini mii si galbele sclipesc la baza apei. Coloana dupa coloana de lumina. Inca o lume.

Mai incolo este Palatul Topkapi, locul de unde sultanii au fugit la Dolmabahce pentru ca era prea spartan. Lacomii! Gradini imense, pavilioane ca niste dantele, lalele rosii si o priveliste deasupra Bosforului de nu-ti mai vine sa pleci. Dar ei au plecat. Si mai este ceva la Topkapi. Acolo sunt expuse bijuteriile si iataganele, acolo smaraldele sunt cat pumnul iar diamantele sunt de dimensiunea unui bulgare. Cel mai mare diamant expus, cel care ti-ar fi dat tie si familiei tale belsug nesfarsit pentru un milion de vieti  a fost gasit in gunoi. Poate nu caut unde trebuie comori.

Am iesit din Topkapi atat de epuizata de parca as fi carat cu spatele mii de carate de diamante. M-am pus pe iarba din fata palatului si as fi stat acolo pentru totdeauna. Eu nu aveam nevoie de un palat mai mare, dar foame mi-era.

Am ajuns din nou la baza podului Galata si mi-am luat in sfarsit pestele fript in paine. Am turnat fara mila suc de lamaie si mi-am cumparat si un pahar plin de muraturi. A fost una dintre cele mai bune mese din viata mea. Cu soarele in fata si cu pestiucul auriu in miezul alb. Perfect. Fiecare are lumea lui.

Se lasa apusul. Voi stiti cum e apusul in Istanbul? Nu e de pe lumea asta. Se vedeau coame de delfini in apa si sute de aripi pe cerul ca o flacara. Am facut sute de poze de parca nu mai aveam sa vad asa ceva in viata mea. Nu eram singura. Nimeni nu mai credea in acel moment in frumuseti mai mari.

Intr-o zi a inceput sa ploua si nu aveam umbrela la mine, dar am gasit adapost la o cafenea de langa turnul Galata unde am baut un capuccino cu ceva iute. O cafenea atat de frumoasa incat putea sa tina ploaia aia cat voia, nici ca mi-ar fi pasat. Muzica era atat de misto incat cu greu ne-am abtinut sa nu dansam pe mese. Nu cred ca ar fi avut cineva ceva impotriva.

Intr-o zi am revenit in bazar si iar ne-a prins ploaia, dar de data aceasta intr-un rooftop de pe marginea apei. Voi stiti cum sunt furtunile in Istanbul? Rotocoale de nori dansau cu soarele, apa era mai albastra ca niciodata, culorile traiau la intensitate maxima. Furtunile din Istanbul sunt din alta lume.

Nu stiu daca am povestit asa cum trebuie. Este greu sa tin pasul. Nici macar nu cred ca am povestit in ordine, dar orasul asta e facut pentru dezordine si pentru exces, pentru toata lumea din toate lumile, pentru galagie si pentru credinta, pentru negot si pentru pacat. Nu este un oras pentru timizi, ci un oras cotropitor. Te invadeaza. Ai impresia ca-ti da, dar de fapt te ia cu totul.  Asta-i este secretul. Asa isi face lumile, din lume cu lume luata.

5 thoughts on “Lumile din Istanbul”

  1. Trag concluzia ca semimaratonul Bucuresti a fost mic copil fata de maratonul din Istanbul.. zi si noapte pe drumuri. Frumos, tare frumos!

  2. Am vazut pozele din Istanbul, am citit, din nou, despre Paris, Bruxelles si Copenhaga mi-am incarcat mintea cu multe lucruri frumoase , nu stiu ce mi-a placut mai mult sau ce as dori sa vad in primul rand daca as putea asa ca voi merge la tv sa vad un serial turcesc ( te rog sa nu razi..!)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *