Cam la 3 ore de Bucuresti (in functie de noroc, normal), dupa ce treci de Bran si de toata uratenia pe care a reusit s-o acumuleze un loc atat de frumos in atat de putin timp, ajungi la Fundata.
Daca va imaginati ca numele este doar o intamplare, greseala este de partea voastra.
Nu cred ca aveti ce sa faceti mai mult de doua nopti, asta depinde de voi si de cat de bine sunteti conectati la nebunia asta care ne inconjoara, dar daca aveti pofta de un scurtcircuit total, acesta este locul. Nimic nu se intampla in Fundata. Abia ai semnal. Nu prea sunt oameni. Sunt cativa caini si niste pisici. Adica este exact ce-ti trebuie din cand in cand.
Am ajuns destul de tarziu si am fost cazati la o pensiune care se numeste Sleaul Mandrului. Nu se putea ajunge cu jucariile noastre pe patru roti, asa ca proprietarul a venit cu o masina de teren serioasa ca sa ne ia pe toti, 28 la numar.
Era noapte. Nu prea vedeam nimic. Nici stelele nu se vedeau. Doar zapada scartaia zgomotos sub talpile bocancilor. Am stat pana tarziu, lucru care nu a fost pe placul gazdei noastre. Ar fi preferat poate niste familisti si nu o clasa „intreaga” de oameni ai muncii care nu au trecut de prima tinerete (sau care asa se incapataneaza sa creada), care asculta muzica tare, fac mult zgomot, beau la gratar. Daca va simtiti cu musca pe caciula, va sugerez un alt loc de cazare, desi pe final si gazdele noastre ne-au acceptat asa cum eram, cu bune si cu rele.
In fine, dupa o noapte grea, cand am deschis ochii cred ca mi s-au dilatat pupilele de placere.
Putine combinatii sunt la fel de reusite ca zapada proaspata, cerul albastru si muntele invelit in haine albe. Totul se potrivea la perfectiune, asa cum o masa buna merge cu un vin putin aspru si cu o conversatie dulce. Nici prea mult, nici prea putin, nici prea sarat, nici prea dulce. Perfect si atat.
Ne-am costumat si am pornit pe dealuri. Am dat de caini, de pisici, de doi-trei oameni si de o liniste atat de densa incat te invaluia ca o plapuma. Singuri acasa.
Ne-am dat cu saniuta, unii au insistat sa faca un om de zapada, iar altii mai putini inspirati, printre care si eu, au mers in Poiana Brasov.
In Poiana nu era deloc zapada, instalatiile de ski nu mergeau, dar locul gemea de lume. Clasic. Aproape la fel de clasica si de neinspirata a fost si decizia de a merge la restaurantul Capra Neagra. Apoi am insistat in lipsa de inspiratie si pe seara am pornit spre Bran unde am stat la o cafea. Este absolut infiorator ce a ajuns locul acela, ce mizerii se vand in fata unuia dintre cele mai frumoase castele din lumea asta. Cum poti sa ai masti, mingiute, branza de burduf, sabii si slanina in acelasi loc nu stiu, dar am certitudinea ca fiecare caramida din acel castel plange.
Mai departe, lipsa de inspiratie s-a accentuat asa ca ne-am dus la Cheile Gradistei, la restaurant. Am si eu niste dileme. De ce toate restaurantele de la munte trebuie sa arate la fel? De ce trebuie sa avem animale moarte care sa ne tintuiasca cu privirea in timp ce mancam? De ce trebuie ca tot mobilierul sa fie din lemnul ala cu aspect intentionat neprelucrat? De ce trebuie sa avem blanuri peste tot si de ce trebuie sa cante muzica populara? De ce trebuie ca toti chelnerii sa fie imbracati in camasa alba si pantalon negru la care se adauga in mod obligatoriu o vesta neagra? De ce? Avem un costum popular dumnezeiesc care cu putina bunavointa poate fi sursa de inspiratie, avem designeri talentati, avem o bucatarie senzationala. Cum ajungem de la toate astea la animale impaiate, mobila urata si mancare oribila? A, da, tentatia profitului, eterna si nemuritoarea placere romaneasca de a da teapa.
Eu mi-am luat o ciorba de vita care cred ca a fost cam cea mai proasta ciorba pe care am mancat-o in viata mea.
Altii si-au luat pastrame sarate sau platouri cu fel si fel de mezeluri din care au reusit sa manance doar branza. Noroc ca o portie de papanasi a salvat ziua. Una dintre fetele care era cu noi si-a luat un bulz si un Mountain Dew si a reusit sa dea echivalentul a 8 euro. De ce va dau pretul in euro? Pentru ca tot ea spunea ca in schimbul a 11 euro a mancat in Praga jumatate de rata pe varza buna si grasa de s-o tina minte. Aici, cu exceptia acelor papanasi, totul a fost un cosmar. Traditiile romanesti pot fi si reinventate sau macar pastrate cu sfintenie. La cat de scump este muntele la noi, cu tot ce inseamna asta, ar trebui sa treci dintr-un extaz in altul, dar tu de fapt te rogi sa nu ai zgarciuri in ciorba.
In fine, am revenit pe seara la Fundata noastra. Era frumoasa si tacuta, exact cu am lasat-o. Nu am mai dat muzica la maxim, ne-am jucat fel si fel de jocuri iar timpul parca a trecut mai repede decat in prima seara.
Duminica am plecat pe un cer greu si gri. Am facut un mic ocol prin Brasov sa mancam si apoi am pornit spre Bucuresti pe drumul care trece prin Cheia. In Brasov ploua, dar cumva, pe la iesirea din Cheia, apa s-a transformat in zapada, iar padurea era atat de alba incat aveai impresia ca mergi prin vata de zahar. Pe unele portiuni de drum, copacii isi impreunau ramurile iar noi aveam senzatia ca treceam prin tuneluri de zapada. Parca eram in alta lume.
A fost unul dintre cele mai frumoase drumuri grele de iarna pe care le-am facut vreodata. Natura nu are nevoie de multe lucruri ca sa-ti fure mintea, numai ca de multe ori ne pricepem de minune sa-i punem noi bete in roate. Vestea buna este ca Fundata nu a fost deocamdata cotropita. Doua zile poti sa dai un scurtcircuit total. Inca.
3 comentarii
Daria
Bravo, Rox! Imi faci pofta, dar nu de mancare. 😉 Cat despre „de ce”…. pentru ca atat ii duce mintea… pentru ca a fost nevoie (sau pentru ca a fost de ajuns?) de un Paul ca toate covrigariile sa se reinventeze din baraci de tabla in „patisserie coquette” cu fatada din lemn sculptat, candelabre si pardoseala tabla de sah… pentru ca nu putem fi originali nicicum, pentru ca nu suntem capabili sa ne apreciem si sa ne asumam traditiile… ce sa mai zic?
pd
Din nou natura a fost cea mai frumoasa! Imi doresc sa ajungi in locuri, aici in tara, unde lucrurile facute de mana omului sa fie in acord total cu natua …
Acum cativa ani am fost in Olanda, cu serviciul. Intr-una din seri am fost invitati la un restaurant deschis intr-o fosta locuinta. Am fost impresionata, salonul era ca pe vremuri, soba de teracota, tabloul bunicilor, dulapul de deasupra usii, mobilierul, etc. Nu am vazut bucataria. In restul camerelor, pastrate ca pe vremuri, erau mese. Am mancat numai bucate specifice lor si care, in prealabil, ne-au fost descrise. Pentru cafea ne-am intors in salon. Eu eram incantata. In grup era si o moata care a concluzionat” asta-i restaurant sa vina la noi la Mamaia sa vada restaurante..” Fara cuvinte..!
Felicia
FRUMOS LOC ,AR TREBUI SA INCERCI SOHODOL