The Wall: Care va fi zidul pe care il voi sparge eu?

Nu mai insist cu The Wall a lui Roger Waters. Banuiesc ca pana acum ati avut timp destul sa cititi zeci si zeci de cronici despre concertul de aseara. Si da, niciuna nu minte. The Wall a fost senzational si tare greu de explicat in cuvinte pentru ca 90% din toata atmosfera a fost facuta de imagini. Cred ca ar trebui sa se lase cu demisii in lant de la toti priceputii aia de la Hollywood care sunt plini de efecte speciale, dar care au uitat de povesti.

The Wall a fost unul din acele concerte la care lumea se aduna cu mic cu mare, cu copii de 5 ani, cu parinti purtand tricouri negre, cu doamne hiperstilate, cu domni bine imbracati, cu batrani, cu hipsteri, rockeri, indiferenti, curiosi, fani, fanatici. Numai cand intri in contact cu o astfel de multime pestrita iti dai seama ca multe ziduri deja s-au spart, intre generatii, intre genuri, intre tipuri de oameni. Si-ti mai dai seama ca numai ceva cu adevarat uimitor poate aduce pasnic in acelasi loc o lume asa de colorata.

Am insa un regret legat de The Wall. Concertul nu a fost pentru mine sau nu in primul rand pentru mine. Am regretul de a fi inca prea tanara. Am regretul de a nu intelege pe deplin, decat din carti, din filme, din documentare ce a fost. Stiu ca fost rau, dar pe pielea mea nu am simtit-o. Nu mi-a fost foame, nu am trait cu frica, nu mi-a fost frig, nu am simtit cenzura, nu am pierdut pe nimeni. Stiu ca era un The Wall pus peste tot. Intre noi si carti, intre noi si ceilalti, intre noi si informatie, intre noi si mancare, si banane si libertate. Dar cand in Romania a cazut Zidul eu aveam 6 ani si tin minte doar ca eram la bunici, stateam cu paturile in geam, sub masa, nu stiu de ce, si ma uitam la televizor cum altii faceau Revolutia pentru mine. Atat. Chiar si asa insa, Roger Waters a fost impresionant, chiar si pentru mine.

Am spus regret. Nu suspin dupa o viata mai rea, ci regret faptul ca am senzatia ca de ceva vreme suntem si eu si toti ai mei cuprinsi de o amorteala absolut confortabila.

Tin minte ca ultima data cand am iesit in strada a fost la Universitate, cand erau protestele acelea impotriva lui Basescu, imediat dupa demisia lui Raed Arafat. Am iesit atunci in strada nu pentru ca-l uram pe Basescu, ci pentru ca ma simteam mintita cu televizorul si ma enerva. Asa ca am zis sa vad cu ochii mei ce-i acolo. Nu mare lucru. De altfel rezultatul s-a si vazut. Nu s-a intamplat nimic. De atunci insa stau si ma gandesc mereu ce m-ar scoate cu adevarat in strada? Pentru ce mi-as baga copilul sub o masa si as iesi sa lupt? Citesc zi de zi cum ne fura oamenii politici, cum se fac reorganizari de tara pe interese de partid, cum unii pun pe butuci companii facute de altii, cum fug romanii de aici si se fac muncitori, doctori sau femei de servici in alte parti. Doar citesc, ma enervez dar revin la ale mele, comod, simplu. Am impresia ca razboaiele adevarate s-au dus, ca luptele grele s-au dat si ca acum asist la o confruntare scarboasa intre gasti. Prefer sa ma uit in alta parte.

Duminica asta din ce vad pe Facebook va fi un protest la Universitate impotriva proiectului Rosia Montana. Cica merg 5.000 de oameni  si au fost invitati 100.000. Ma apuca rasul. Sincer. Ma apuca rasul de atatea revolutii virtuale prin care trece Romania zilnic. Cred ca nici 5% din oamenii de acolo nu au fost vreodata la Rosia Montana, nu stiu cum se extrage aurul, nu stiu care-i partea statului, cat e redeventa, cate locuri de munca se fac si altele. Virtual insa, spargem ziduri. Virtual insa, suntem poleiti in armuri de luptatori. Dupa calculator, nimic nu ne atinge.

Azi, ma gandeam din nou in metrou, in drum spre munca, la acelasi si acelasi lucru. Ce m-ar scoate in strada? Pentru ce as lupta cu adevarat? Pana la urma care este zidul meu?

Nu stiu.